E ciudat cum sufletul locurilor îmi este adeseori mai aproape decât cel al oamenilor. Într-un fel repetat, de-a lungul vieții m-am simțit acceptată, primită și nejudecată de către locuri, am simțit o comunicare frustă între noi, m-am bucurat de tihna acelor întâlniri armonioase ori magice, de împărtășirea trăirilor unice.
Locurile au un fel direct sufletește de a mă chema și de a mă primi, de a mă însoți: indiferent de potrivirea dintre noi, nu s-au prefăcut niciodată a fi altceva decât erau și a depins doar de mine să înțeleg și să accept sau nu acest fapt. Între mine și ele se întâmplă mai întâi proiectarea unui arc de atracție și când acesta atinge irezistibilul, plec fără vreo ezitare spre întâlnirea noastră.
Iubesc să mă cufund în picturalul locurilor, să mă contopesc în țesătura lor, să respir aroma vieții specifice fiecăruia, să îmi las respirațiile să se împletească lângă respirațiile lor, să îmi las umbra să se alungească pe contururile lor.
În mod ciudat, întâlnirea cu unele locuri a însemnat nașterea unei dragoste aparte, unică în ființare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu