EPILOG
A trecut timpul... aveam o familie, un job, o reputaţie. Eram o persoană realizată în ochii multora şi mulţi mă invidiau.
În vara aceea, în 2007, am simţit un imbold: trebuia să ajung acolo, în locul acela unde este înmormântat cel ce pentru Ardeal este Sfântul Moţilor. Şi am ajuns. Era foarte cald, eram lângă mormânt şi am început să îi vorbesc în gând ; şi atunci, pentru prima dată mi-am văzut sufletul pe care îl ţinusem acoperit cu multe straturi de compromisuri, şi minciuni frumoase, şi laşităţi personale. Era ascuns în adânc şi era plin de lacrimi, multe, care au început să şiroiască atunci când s-a văzut descoperit. Stăteam acolo, sub soarele de plasmă şi plângeam ca nicicând în viaţa mea şi îmi regăseam sufletul. Şi vedeam cât de mult îi e dor de iubire.
Au trecut lunile, am avut al doilea copil şi apoi, la o vreme am iubit. Şi am suferit sfâşietor. Şi am început să înţeleg. Şi am început să îmi doresc să mă schimb. Apoi am început să iubesc în alt mod, mai plin, mai înţelegător, mai feminin. Am dorit să mă cunosc pentru a putea cunoaşte ce trăiesc. Am dorit apoi să mă iubesc. Am înţeles apoi că trăiam fără să ştiu exact unde merg, mă lăsam trăită de viaţă. Şi m-am reîntors la mine: am înţeles că am nevoi şi că e esenţial să mi le cunosc. Am înţeles că tristeţile mele, chiar sfâşierile de suflet aveau mai mereu la bază gânduri, supoziţii şi că obişnuiam să sufăr cumplit pentru iluziile fabricate de mintea mea. Am înţeles că fusesem până atunci o fiinţă reactivă, care trăise prin răspunsurile la acţiunile celorlalţi. Aveam sentimente de frustrare puternică legate de condiţiile exterioare, de atitudinile celorlalţi, de sentimentele lor faţă de mine. Şi în acea perioadă am citit undeva că noi suntem RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ. A fost ca şi cum mi se deschidea uşor o cale luminoasă în faţă.
Am înţeles că eu pot fi tot ceea ce îmi doresc: pot fi liniştită în interior, şi bucuroasă şi pot să fiu ca o ploaie de vară pentru ceilalţi, oricine ar fi ei, doar dacă îmi doresc. Am văzut câte se pot schimba în jur dacă îţi doreşti şi îţi urmezi dorinţa.
A urmat apoi perioada în care am descoperit că subiectele sau trăirile care îmi produceau disconfort, ori mă iritau ori mă făceau să reacţionez la primul impuls , ascundeau tot atâtea laturi neechilibrate ale fiinţei mele. Şi m-am oprit cu curiozitate şi blândeţe asupra fiecăreia. Cum reuşeam să le înţeleg, să le accept şi să îmi doresc să le transform, nu mă mai deranjau la ceilalţi , iar în mine se mai instala o porţiune de pace sufletească.
Apoi au apărut oameni noi în jurul meu; şi alte oportunităţi. A fost perioada în care am simţit că într-adevăr parcă tot universul conspiră la îndeplinirea dorinţei omului hotărât. Am descoperit sensuri noi în întâmplări noi sau în cele vechi.
Eram ca într-o oază imaginară care mă înconjura permanent prin aridul cotidian. Un singur gând mă mai frământa : care e calea mea de urmat, dacă o rătăcisem sau nu. Cum am fost mereu genul de om care nu a avut o singură materie favorită, sau o singură ocupaţie principală ci mi-a plăcut să fac mai multe genuri de activităţi şi eram înzestrată pentru fiecare, întrebarea îmi persista până de curând. Rămăsese o nelinişte .
Şi a venit apoi iar acel imbold: trebuia să fiu în acea excursie care avea ca traseu cetăţile dacice şi ca punct final mormântul Sfântului din Ardeal. Am fost. Am trăit în cele trei zile o bogăţie de sentimente şi de întâmplări care ar fi putut umple ani de zile obişnuiţi. Şi atunci, în acele păduri din jurul Sarmisegetuzei şi apoi la Prislop am ŞTIUT. De fapt M-AM ŞTIUT: tot ceea ce trăisem fusese în concordanţă cu ce exista în mine, totul era în mine dintotdeauna şi mereu ştiusem adevărul, doar că nu îl văzusem până atunci. Am înţeles şi care era drumul de urmat, şi am văzut cum ceea ce începuse cu trei ani în urmă se contura într-un parcurs continuu. Mi-am descoperit o parte a fiinţei mele pe care o bănuisem doar şi care mă încântă. Am înţeles şi am trăit mistere. Şi atunci, în acea sâmbătă la prânz, am stat în faţa lumii cu sufletul în căuşul palmelor şi am simţit iubirea caldă, aurie a Divinităţii. M-am simţit imens iubită, cald, blând, strălucitor.
Apoi drumul de întoarcere, un popas la Lainici: la intrarea în biserică, deasupra uşii , cu litere mari de tipar două fraze străbat de la stânga la dreapta faţada :
SUNT VREMURI CÂND DUMNEZEU COBOARĂ LA OAMENI ŞI SUNT VREMURI CÂND OAMENII URCĂ LA DUMNEZEU.
http://www.youtube.com/watch?v=XB97k312nDw
„On ne voit bien qu’avec le coeur… l’essentiel est invisible pour les yeux »
Et le temps s’écoulait…j’avais une famille, un travail, une réputation. J’étais une personne accomplie pour les autres et il y en avait beaucoup qui m’enviaient.
L’été de l’an 2007, j’ai senti comme une impulsion : il fallait que j’arrivasse dans cet endroit-là où est enterré celui qui est nommé le Saint des Motzi. Et j’y suis arrivée. Il faisait très chaud, j’étais près du tombeau et j’ai commencé à lui parler dans ma pensé ; et alors, pour la première fois dans ma vie j’ai vu mon âme bien cachée, bien couverte sous des couches de compromis, de beaux mensonges et de lâchetés personnelles. Elle était cachée aux profondeurs et était remplie de larmes, beaucoup de larmes qui ont commencé à ruisseler. Je restais là, debout sous le plasma du soleil et je pleurais comme jamais auparavant et je retrouvais mon âme. Je la voyais si désireuse d’amour.
Au bout de quelques mois j’ai eu mon deuxième enfant, et après un autre laps de temps j’ai aimé de nouveau. J’ai connu aussi la souffrance poignante. Et puis j’ai commencé à comprendre ; et j’ai voulu changer. Et j’ai connu une autre manière d’aimer: plus profonde, plus compréhensive, plus féminine. J’ai désiré me connaitre pour pouvoir comprendre ce que je vivais. Ensuite j’ai désiré m’aimer. Puis j’ai compris que je vivais sans savoir exactement vers quoi je me dirigeais, je me laissais vécue par la vie. Et alors je me suis retournée vers moi : j’ai compris que j’avais des besoins et qu’il était bon que je les connusse. J’ai compris que mes tristesses, même les déchirures de mon âme étaient la suite de mes pensées, de mes suppositions et que j’avais l’habitude de souffrir pour les illusions fabriquées de ma tête.
J’ai compris que jusqu’alors j’avais été un être réactif, que j’avais vécu par les réponses aux actions d’autrui. J’avais des sentiments de forte frustration attachés aux conditions extérieures, aux attitudes des autres ; aux sentiments des autres envers moi. Et à cette époque-là j’ai lu quelque part que NOUS SOMMES RESPONSABLES DE TOUT CE QUE NOUS VIVONS. C’était comme une porte s’ouvrait sur un chemin ensoleillé devant moi.
J’ai compris que je pouvais être ce que je désirais: je pouvais être tranquille au fond de moi, et contente et je pouvais être comme une pluie d’été pour les autres, qui que ce soit, seulement si je le désirais. J’ai vu comme on peut changer autour de soi uniquement par le désir suivi.
Ensuite ce fut la période où j’ai découvert que les sujets ou les moments vécus qui me faisaient sentir inconfortable, cachaient autant de cotés en déséquilibre de mon être. Et je me suis penchée avec curiosité et douceur sur chacun ; Comme je réussissais à les comprendre, à les accepter et à désirer les transformer, les autres ne me dérangeaient plus et je comptais d’autres parcelles de tranquillité à l’intérieur de moi.
Des gens nouveaux ont apparu auprès de moi et d’autres opportunités. C’était la période où j’ai senti comment tout l’univers pouvait conspirer pour accomplir le désir de celui qui est décidé. J’ai découvert des sens nouveaux dans des histoires nouvelles ou dans les histoires anciennes.
Je me sentais comme dans une oasis qui m’entourait toujours par le désert quotidien. Une seule pensée me troublait encore: quelle était ma voie et si je m’en étais éloigné. Comme j’avais toujours été le genre d’élève qui aimait plusieurs matières à l’école ou qui était doué pour plusieurs activités, la question restait coincée dans ma tête. Une inquiétude persistait encore en moi.
Et je sentis de nouveau cette impulsion-là : je devais participer à cette excursion-là qui avait comme trajet les cités daces et point terminus le tombeau du Saint d’Ardeal. J’y ai participé. J’ai vécu pendant trois jours une richesse de sentiments et d’histoires qui aurait pu remplir des années habituelles. Et alors, à l’intérieur des forets qui entourent Sarmisegetuza, et de nouveau à Prislop J’AI SU. Au fait JE ME SUIS CONNUE : tout ce que j’avais vécu pendant ma vie avait été en concordance avec moi-même, tout s’était trouvé en moi, depuis le début de mon existence et j’avais toujours su la vérité : seulement je ne l’avais vue jusqu’alors.
J’ai compris aussi quelle était ma voie, et j’ai vu comment ce qui avait commencé trois ans auparavant avait un parcours logique. J’ai découvert une partie de mon être dont j’avais seulement soupçonné l’existence et qui m’enchantait. J’ai compris et j’ai vécu des mystères. Et ce samedi-là à midi, je suis restée debout, devant l’univers, mon âme dans l’auget et j’ai senti l’amour chaleureux, doré de Dieu. Je me suis sentie immensément aimée, avec chaleur, avec douceur, brillamment.
Finalement, sur le chemin de retour, nous avons fait une halte à Lainici : à l’entrée dans l’église, au-dessus de la porte, avec des majuscules, deux phrases traversent le mur de gauche à droite :
IL Y A DES TEMPS OU DIEU DESCEND VERS LES HOMMES ET IL Y A DES TEMPS OU LES HOMMES MONTENT VERS DIEU.
http://www.youtube.com/watch?v=XB97k312nDw
