Plasa

Te-am văzut cum lucrai să îţi construieşti un scut; pornită din vis plasa creştea, creştea progresiv în jurul tău mai întâi şi apoi o lua încetişor spre templul sufletului. Erai prins în iluzia visului care te amorţea cu o prefăcută dulceaţă şi hipnotizat, nu mai aveai puterea să schiţezi vreun gest. 

Vino, îţi spuneam repetat, vino, ieşi din plasa aceea. Mă priveai tot mai şters şi te afundai din ce în ce mai tare în propria iluzie.

Te priveam cu durere, îmi lăsam lacrimile să deseneze fântâni şi talere şi cumpene pe figura-mi împietrită de uimirea neputinţei tale. Nu poţi face asta, îţi strigam , nu poţi să laşi ca totul să te amorţească, vino, trăieşte.

Credeai că strigătul meu este o iluzie, credeai că adevăratul mesaj este cel care îţi şoptise mai demult să fugi, să te acoperi cu plasa aceea sufocantă şi de aceea nu îmi răspundeai, de aceea nu voiai să mă priveşti.

Vino, îţi strigam cu vocea inimii, şi a iubirii promise, vino...

***

Cândva, demult, poate pe un tărâm al onoarei uitate, un samurai viteaz a dus toate bătăliile posibile din afară şi din sine pentru a întâlni şi iubi  femeia sa. 

Lila

Venise vremea să stau în amurgul mov şi să închipui un dans din ritmurile vieţii
 să-mi răsar perlele dinţilor printre franjurii ploii şi să rup pe rând câte un fir  din cer.
Venise vremea deci, să închipui un menuet graţios, pe care să îl alunec peste aripile lebedei.
Să îmi potrivesc faldurile şi apoi să îmi lucesc podoabele sub razele soarelui violet,
Venise vremea să îmbrac  haina cea nouă   şi tu să-mi zici: "nu vreau să mai plângi vreodată "
"Râzi, vreau să râzi pe orice ploaie, dar mai ales, râzi sub ploaia purpurie!"
Venise vremea să mă rotesc cu mâinile a cumpănă de ora două pe sub cerul violet şi să râd prin ploaia movulie.
Să râd, să râd , să râd ...prin ploaia movulie...

Şi pentru că venise vremea, am ieşit desculţă şi am dansat dansul ploii printre stropii liliachii
până ce tu ai auzit cântecul meu şi m-ai chemat...
Lila!

Se putea ..

se putea  să nu te  fi aflat niciodată, să rămâi locatar perpetuu al  dorului meu...
 să rătăcesc prin pustiu până la asfinţitul din urmă...
 să rămânem străini, şi tu , şi eu câte un  om printre cele şapte miliarde ...
se putea ca apusul să-mi fie veşnic trist şi vântul rece...
 să păstrez la nesfârşit uşa inimii ferecată....
se putea să nu cunosc sentimentul cald de acasă nicicând
să nu-mi mai înflorească bonzaii vieţii magice
să uit zborul pe nori şi printre stele şi pe spumă de val
se putea să îmi crească ziduri pe dinăntru şi jungle dese să mă invadeze
se putea să mi se stingă lampioanele speranţei imaculate
se putea să mi se răsucească germenul în sămânţă şi să nu iasă niciodată la lumină de soare
se putea să nu fi aflat niciodată extazul purtării în sine


se putea şi totuşi te-am aflat...
iartă-mi iubirea ce n-a putut mai mult.

Poveste din lună

Am să-ţi cânt o poveste de iubire în astă seară, povestea iubirii dintre fiecare om şi el însuşi. Pe o rază de stea sufletul  se uneşte cu trupul său după o vieţuire comună de câteva luni. E o alipire  pe care nu o va înţelege  curând şi pe care nu va fi niciodată pregătit pe  deplin să o desfacă dar în care va trăi nişte ani...mai mulţi sau mai puţini. Sufletul e cel care creează visul trăirii, iar trupul e cel care are menirea să-l înfăptuiască. Se întâmplă ca uneori sufletul să uite ce urmează să înfăptuiască şi atunci trupul îi dă de veste, iar, şi iar, până ce sufletul îşi aminteşte. Sufletul îşi iubeşte trupul, într-un fel  romantic adesea conştientizat ca fiind o  iubire idealizată...iar  trupul, la rândul său, îi poartă sufletului o iubire practică, realistă chiar : el îi arată de fiecare dată ceea ce este de reparat, de repus pe cale. Unirea dintre cei doi este frumoasă, unică, de nespus în cuvinte, este o iubire supremă. Nimic altceva şi nimeni altcineva nu poate cunoaşte un trup aşa cum l-a cunoscut sufletul lui, şi nimic sau nimeni nu poate cunoaşte un suflet aşa cum îl cunoaşte trupul său care i-a trăit toate stările, i-a ilustrat toate nuanţele din sentimente. 

 Adeseori oamenii  nu văd această poveste de dragoste pe care o trăiesc încă de când încep să existe. Ei sunt prea preocupaţi de iluzii pentru a înţelege ceea ce se întâmplă, ceea ce poartă cu ei. 

   Oamenii trăiesc toată viaţa lor  în iubirea care există în ei înşişi, o iubire specială, minunată, o comuniune magică;  încă de la naştere ei cunosc şi iubirea ideală şi pe cea reală, şi trăiesc deja în contopirea, în fuziunea lor. Când apare imaginea acestei uniuni în conştientul unui om, tot ceea ce ştia se modifică: mai ales iubirea pământeană cunoaşte schimbări fundamentale. Atunci el începe să se centreze, să se comporte ca şi cum îşi va fi mutat toată atenţia spre centrul său, spre această unire divină din fiinţa sa. Abia de atunci are dorinţa să trăiască deplin, să implinească ceea ce sufletul său ştia de dinainte de a se manifesta omeneşte.

***

Există apoi  o altă rază de stea, care are menirea să apară cândva şi să ducă sufletul în altă parte; pentru unii oameni e posibil ca abia atunci trupul să  înţeleagă  pe deplin iubirea care l-a vieţuit nişte ani...abia atunci poate că trupul va pricepe cât de diferit a fost de suflet şi totuşi cât de magică a fost unirea lor, cât de miraculoasă prin faptul că s-a întâmplat. Poate că abia atunci trupul va afla de câtă dragoste a fost străbătut cu fiecare respiraţie, cum fieare inspiraţie l-a învăţat  să primească iubirea pe când fiecare expiraţie i-a arătat cum să o ofere la rândul său.