duminică, 19 august 2018

Poveștile sufletului 3- Ca să mă cunoști

Mi-am  dorit să mă  cunoști, să afli  felul în care sunt, în care simt,  felul în care trăiesc. Sufletul meu te aștepta tânjind să mă întâlnești în cunoaștere, să ființăm în  aceeași bucurie.

” Vreau să te cunosc, mi-ai spus, cum să fac? Există vreun bărbat care poate cunoaște o femeie?”

Ca să mă cunoști  ai nevoie de un dram de atenție pentru  a prinde  raza ce îmi pleacă din priviri  și să o urmezi până ajungi la puls...  apoi ai nevoie de răbdare  și destulă experiență ca să ocolești părerile preconcepute și să pui întrebările menite  să confirme sau nu ceea ce credeai.... mai ales e foarte important  să fi depășit umana iubire de suferință și să îți dorești să treci dincolo de ea și de  barierele convenționalului, să îți dorești să lași deoparte modelul tău de femeie și să mi te așezi în ochi și mai ales în puls. 

Ca să mă cunoști ar trebui să fi devenit cândva trup de stâncă și suflet din miere topită, să te fi arămit în căldura stelei, să fi cunoscut topirea zăpezii ce trece prin pământ până ajunge la celălalt nor, trebuie să fi fost tu însuți strigătul fără sunet ce a zdrențuit într-o zi universul făcând luceferii să se clatine iar.

Ca să mă cunoști ar  trebui să fi devenit cândva spumă de val rostogolit pe un scrâșnet de nisip  măcinat de veac într-o  oglindire de perlă, să fi fost undă subțire  din amestec de har și dorință și uimire și frământări de aluat dospit la foc de viață ... trebuie să fi fost de multe ori scânteie împerecheată cu   fulg de nea pentru ca să naști un prunc, și încă unul...

Ca să mă cunoști trebuie să fi simțit lucirea oțelită a gândului ce mă străbate adeseori punând semințe în brazde pe care colțul inimii le ară perpetuu în destine.

Ca să mă cunoști trebuie să fi cunoscut deja alunecarea în sus și desprinderea din zbor, trebuie să fi stat o vreme în hohot și să te fi învelit cu zăpada simțirii trădării. 



Ca să mă cunoști, trebuie să mi te așezi în puls... o vreme stelară și o vreme pământeană. 



vineri, 17 august 2018

Poveștile sufletului 2- Tăcerea

În seara aceea ne-a spus: Vă propun un exercițiu pentru mâine; să nu vorbiți toată ziua, de la opt dimineața până la opt seara. Foșnituri de îngrijorare au început să crească în aerul din sală, urmate de întrebări timide la început, tot mai precise apoi: ce vom face în oraș? dar la restaurant? dar la hotel? dar noi cei care avem copii? Adică să nu vorbim deloc? La fiecare exista un răspuns pertinent.

Rând pe rând întrebările s-au stins și în aer se simțea ca și cum fiecare se retrăsese în sine ca să se acomodeze cu situația neobișnuită.

***
În acea dimineață m-am trezit cu un sentiment de pace... dimineața însăși avea o anume liniște. Am deschis ochii și mi-am amintit că în acea zi toți aveam să tăcem. Am simțit o ușoară grijă la gândul că nu aș putea păstra tăcerea atâta timp, dar mi-am zis că voi proceda la fel ca în  orice altă situație  dificilă prin care trec în viață: cu pași mici, până dispare. Am coborât senină apoi în livingul comun și am salutat din priviri, zâmbind. Micul dejun a trecut mai ușor decât aș fi crezut și apoi, întreaga zi, pe măsură ce se depăna era precum un fir domol, fără nici un nod. 

***
În miezul acela de tăcere am cunoscut o bucurie pe care o uitasem: sufletul meu înflorea și se bucura. dospind. Trăia o formă de fericire aparte și de aceea, când trecuse puțin de orele douăzeci, a fost poate singurul care și-ar fi dorit încă o zi de tăcere. La feed-back -ul final, au fost voci care își descriau panica nevorbirii, fobia față de tăcere și mă gândeam cât de mult timp a trecut pentru noi oamenii de am uitat bogăția sensurilor unui zâmbet și infinitatea graiurilor din priviri și cât de gol este adeseori conținutul din cuvinte.

***
Atunci, în sunetele  acelei tăceri am simțit cum mă apropii iar  de sâmburele ființării. 


Gândul de week-end-260

Există unii oameni lângă care nu poți fi decât bun. 

vineri, 10 august 2018

Gândul de week-end-259

Ca să te cunosc, ca să știu ce simți, ca să știu ce gândești privesc la  ce spun, simt, gândesc atunci când sunt cu tine. 

vineri, 3 august 2018

Gândul de week-end-258

În unele situații  alegem să fim cu oamenii a căror durere o simțim și în noi, în alte situații îi alegem după  fericirea pe care o împărtășim.

marți, 31 iulie 2018

Poveștile sufletului-1- Închisoarea

Te îndreptai ușor spre baie când te-ai întors zâmbind și privindu-mă amuzat repetai ceva în franceză: ”Je suis dans lui et j'aime ça” mi-ai spus de câteva ori ceea ce văzuseși odată într-un magazin de lenjerie feminină din Paris. Apoi mi te-ai uitat cumva în ochi și ai zis: ”are mai multe sensuri, știi?”  Am zâmbit privind cum te îndreptai iar ușor  spre baie.

***

În timp ce stropii dușului cântau în cădere pe trupul tău, mă gândeam la ce îmi spuseseși, la acel ”je suis dans lui et j'aime ça” și am văzut cum fiecare căutăm să ne așezăm undeva fizic sau iluzoriu și în ciuda a tot, asta ne place: unii  prețuiesc o casă în care să stea de-a lungul întregii vieți, alții se așază în inima cuiva, unde să se simtă iubiti și ocrotiți emoțional, altcineva urmărește să se așeze într-o idee sau un ideal pe care dorește să îl împlinească de-a lungul vieții și asta îi dă liniștea   misiunii împlinite... foarte puțini sunt aceia care se așază în ei înșiși simțind confortul și pacea de acolo. 

***
Deși ne dorim și căutăm cu ardoare libertatea, faptele noastre construiesc închisori mai mult sau mai puțin evidente în care ființăm în timpul vieții. 





sâmbătă, 28 iulie 2018

Gândul de week-end -257

Adeseori, când nu înțelegem ceva considerăm ca fiind lipsit de interes sau inferior. 

vineri, 20 iulie 2018

Gândul de week-end-256

Ceva se termină atunci când ajunge la sfârșitul său, nu atunci când crezi sau vrei tu. 

miercuri, 18 iulie 2018

Dialoguri interioare - 3- Căderea în sus...

Ai intrat direct și abrupt în universul meu... a fost ca și cum un asteroid ce se afla în cădere de undeva din înalt a pătruns deodată în atmosfera ființei care sunt. În clipa în care l-am aflat, primul impuls a fost să  caut soluții ca să   pot anihila impactul, să îi deviez traiectoria. Mi-am luat sufletul în mâini și am pornit să te întâlnesc. Când te-am aflat ceva din mine a fugit precum o sălbăticiune la vederea vânătorului. trebuie să fi fost atât de material acel sentiment încât deși invizibil terestru el a pulverizat sufletul fiecăruia în acel moment.


 În zilele de după întâlnirea aceea am continuat să mă gândesc la cum să evit intersectarea celor două traiectorii până când într-un moment de sinceritate a trebuit să admit că atât de temutul impact avusese deja loc. În acele cîteva minute ale întâlnirii ceva din fiecare se pulverizase  distilându-se în celălalt. Precum  un veritabil corp ceresc călător te-ai aprins la contactul cu atmosfera planetei care sunt și de atunci arzi prin toate punctele mele cardinale, pe meridiane și paralele, iar eu am renunțat să mai trimit ploi artificiale, ori rachete cu nisip. 

Mi-ai spus că vrei să merg cu tine oriunde în largul vieții... simțeam frica de demult cum se ridică peste inimă. frica celui ce s-a pierdut cândva înecat în larg...nici acum nu știu să înot, și acum trăiesc uneori acea spaimă, durere, revoltă.


Într-un alt moment am simțit cum plimbi torțele arzând prin tainițele din mine, precum căutătorii de aur din vechime ce își plimbau lămpașele prin galerii strâmte și întunecoase. Am simțit cum se mistuiau  bariere și ziduri de apărare, cum zăvoare groase se desferecau cu zgomot și m-am lăsat să alunec în spațiul ce se deschidea continuu. Mi-am luat avânt și m-am  aruncat pur și simplu în gol...  căzând am simțit ceva extraordinar: în interiorul meu creșteai tot mai mult și creșterea dinăuntru era atât de rapidă încât căderea mea era o înălțare.

 Amândoi ne ridicam, amândoi pluteam în sus din cădere. 






marți, 17 iulie 2018

Și dacă...

Trăirile noastre fluctuează adeseori între bucuria împlinirii și nostalgia a ceea ce s-a pierdut... pierderile aduc sentimente puternice prin retrăiri. Există însă un anume fel de pierdere mai puțin înțeleasă ca atare, și anume pierderea prin netrăire, aceea a lui ” Și dacă?” aceea care ne aduce sentimentul de a tânji după ceva ce nu s-a întâmplat încă și care e posibil să nu se întâmple vreodată. Aceasta este pierderea care mi se pare cea mai dureroasă: preaplinul neîmplinirii, tot ce știi că îți dorești să faci , să trăiești, să spui, tot ce tânjește în tine să se manifeste rămâne să se ofilească. 

Și dacă ar fi fost într-adevăr minunat? rămâne o scrijelire dureroasă atâta timp cât trăiește în noi ca o pierdere, ca ceva ce nu mai avem. La un alt nivel al înțelegerii tot ce există ființează deja, prin urmare ceea ce e menit să se manifeste prin noi să îi permitem să fie în forma în care alege  să fie: sentimente, gesturi, trăiri să le lăsăm să fie pe lume și să înflorească asemeni florilor care nu o fac niciodată pentru cineva sau ceva anume: ele sunt simplu, fără să condiționeze existența lor de un privitor special. 

Să lăsăm fiecare ”Și dacă?” să aibă forma lui reală de existență pământeană și să devină : ”A fost odată...”


vineri, 13 iulie 2018

Gândul de week-end-255

Să facă diferența între nevoie și dorință este vital pentru fiecare. 

miercuri, 11 iulie 2018

Cred că...

Cred că iubirea  apare  în viață adeseori și ca un balsam   în situațiile în care e necesar să se facă o schimbare majoră ce va să fie dureroasă prin radicalitatea ei. Oameni trăitori în societate, ne îndepărtăm periodic de nevoile sufletului nostru furați de fascinația dorințelor care nu dau mare valoare existenței. Prin urmare, e nevoie ca din când în când  să fim repuși pe calea noastră, ca și cum o mână nevăzută are grijă să ne ia pe sus de pe unde rătăcim și să ne așeze pe linia sufletului nostru.

Cred că iubirea este cea mai neînțeleasă emoție a existenței și aproape fiecare om, deși o dorește, o invocă, o pretinde, în  fapt o seacă  de mustul său. Dacă ar fi să privim de undeva de sus tabloul vieții pe Pământ am constata faptul că fiecare altă  ființă își face treaba și își îndeplinește menirea în cel mai frumos și iubitor mod posibil, însă omul, în mod paradoxal considerat ca fiind cel  mai evoluat trăitor, zilnic golește iubirea de conținut vânând-o, hăituind-o.

Cred că Iubirea ESTE ca atare și ea ar trebui să fie folosită pentru a ne îndeplini fiecare misiunea proprie, pentru a sluji unui țel înalt, pentru a crește mereu cu artă și blândețe în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce imaginăm.


marți, 10 iulie 2018

Atunci când...

 Înțelegem cu adevărat  ceea ce trăim direct, ceea ce trece prin simțurile noastre nemijlocit și ne lasă acele amintiri care cu timpul devin experiență sau cunoaștere. 

Ne identificăm cu experiența însăși, adeseori cu omul respectiv până când, simțim cum un gol crește tot mai mult în jur și în noi. Acela este semnalul clar de a reveni la misiunea personală, de a ne întoarce spre ceea ce este menit să facem cu adevărat. Și refacem drumul  spre sufletul nostru, spre calea noastră- cei doi stâlpi de susținere care nu ne părăsesc niciodată, care sunt mereu cu noi indiferent ce întâlnim în viață. 

Sunt acele momente când trăiești miracole, precum nașterea primului copil când simți că nimic altceva din ce ai făcut pe lume până atunci nu a fost cu adevărat important dar sunt și acele momente în care aceia pe care îi iubești fierbinte sunt nevoiți să plece undeva: în altă dimensiune fizică sau pe alt drum și atunci, revenind cu înțelepciune la calea ta înțelegi că nimic și nimeni nu e menit să fie permanent cu tine și că totul atât cât este, reprezintă un cadou al vieții. 

Atunci când trăim cu adevărat suntem ghidați de chemări pe care sufletul le pune în drumul nostru și știm că acea experiență este pentru noi, că acolo e ceva ce ne așteaptă doar pe noi. Când trăim cu adevărat viața noastră, ”regretul” nu mai este sinonim cu ”remușcarea”, regretul iși pierde sensul căci el se dizolvă în fiecare acțiune prin care răspunzi chemărilor sufletului. Remușcarea se diluează la rândul său, căci dând curs  cheamării  sufletului, nu mai poți face fapte care să dăuneze cuiva. 

Atunci când  trăiești deplin înveți să te vezi cu adevărat prin însuși contrastul cu ceea ce experimentezi: atunci descoperi că ești cu adevărat unic, frumos și bun și că trupul tău este un templu  în care sălășluiește cel mai de preț giuvaier terestru: sufletul. Abia atunci înveți să te prețuiești cu adevărat și să nu îți mai faci griji pentru cei care nu te înțeleg sau îți sunt împotrivă: brusc toate astea nu mai contează. Ești acel cineva unic și irepetabil care are menirea lui unică așa că cei care nu o înțeleg sunt croiți pentru altceva. Când ajungi la acest înțeles simți o altfel de liniște, simți că familia ta este cea de suflet, aceia foarte puțini care te înțeleg și te acceptă exact așa cum ești și pe care la rândul tău îi accepți așa cum sunt. Sunt cei care au misiuni asemănătoare cu a ta și care îți înțeleg căutările, interesele, frământările, sunt cei care au trecut prin experiențe similare alor tale, care au avut curajul de a merge mereu mai departe, mai sus, de a crește. 


Atunci când trăiești deplin spui DA vieții și NU tuturor acelor situații care nu  respectă și nu prețuiesc templul tău și giuvaierul din el. 



vineri, 6 iulie 2018

o altfel de privire-200- Altfelul

Cu timpul observăm cum situații familiare ne aduc altfel de trăiri...

De exemplu Apusul: nu mai țin minte când a început să îmi placă să contemplu apusurile dar cu certitudine ele reprezintă unul din cele mai fascinante și magnetice fenomene de pe Pământ... ochii mei ar privi apusul la nesfărșit, privirea ar  rămâne lipită de tabloul în mișcare lentă  timp infinit. 

Mergeam de ceva vreme pe întinderea asemănătoare unui câmp întins sub cer, când am zărit banca simplă, așezată ca între două tărâmuri: în fața ei aleea, asfaltul, lumea... în spate întinderea aurie, cerul, soarele, zarea. M-am așezat invers, cu spatele la alee și mi-am umplut ochii și sufletul cu imensul albastru, cu intinsul verdelui, zâmbind la mângâierea tandră a vântului. Un anume senin se lăsa pe lume... simțeam cum mă reîntregesc, cum devin iar rotund. Am privit apoi soarele apunând și am realizat că e din nou pace în mine. Majoritatea oamenilor sunt atrași de răsărit, îl așteaptă ore întregi, îl pândesc, îi fac poze... pentru mine apusul a devenit mult mai atractiv, mult mai enigmatic și mai seducător; niciodată nu știu de dimineață cum va fi apusul acelei zile și îl aștept cu o anume curiozitate: știu că e ca o ispită ce se strecoară subtil prin simțuri,  fiecare întâlnire a sufletului meu cu amestecul din culorile sale e fascinantă și produce o contopire aparte. 

Priveam și acum soarele cum alunecă ușor spre dincolo și mă gândeam la atâtea apusuri pe care le-am trăit cu sentimente felurite, la acelea sinonime cu mare tristețe sau cu multă nostalgie , la acelea în care se strecura o  înfiorare rece prin suflet .... stăteam privind acel apus și simțeam bucuria de a fi prezentă acolo, în acele clipe, sub acel cer ca și altădată și totuși, atât de altfel.  



Gândul de week-end-254

Să înțelegi nivelul la care ești, să ajungi la măiestria acelui nivel și apoi să treci la următorul, până când se oprește totul. Ăsta îmi pare sensul vieții.