sâmbătă, 20 mai 2017

o altfel de privire-152- Buclele

Am deschis calculatorul, am așteptat o clipă, am selectat intrarea în partiție, am așteptat o altă secundă să se deschidă. Atât a fost suficient pentru ca gândul meu să alunece pe durata unui  click. Am privit apoi cu stupoare cum calculatorul se închidea. Mă uitam cu atenție, de data asta cu toată concentrarea la ce se întâmpla și mă întrebam: cum se face că se închide când voiam de fapt să printez ceva? Am așteptat să se termine închiderea, am reluat cu START, de data asta atentă la fiecare click și am reușit să termin printarea în mod firesc.

***
Adeseori intrăm în viață în aceleași bucle, le retrăim și suntem nevoiți să pornim de la capăt mereu fie că e vorba de simțiri, de situații, de locuri, de oameni, de relații. Uneori învățăm la timp din ele și ne concentrăm acordând atenție clipei, dând energie totală proiectului la care ne gândim, fiind prezenți deplin  în gestul pe care îl facem și atunci putem spune că suntem în acord cu esența noastră. Alteori însă, alunecăm repetat și ne prefacem că putem mânui ca un bun jongleur mai multe situații în același timp, că putem fi în două trăiri, că putem îmbrățișa pe cineva gândindu-ne la altcineva, că putem scrie ceva cu graba începerii altei scrieri, că putem lucra ceva cu nerăbdarea terminării altei lucrări. În acele momente se petrec pașii înapoi în viață, în evoluție, în parcurs. Poate că ar fi mai bine să adăstăm puțin înainte de a continua, să ne odihnim chiar,  decât să ducem mai multe fronturi deschise. Inevitabil, ele se vor întrepătrunde undeva și în unul din cazuri sau chiar în mai multe intrăm în bucle și ne găsim iar la linia de START. 

***
Există un timp și un ritm pentru fiecare, există o spirală pentru toate și fiecare clipă își are deplinătatea ei. Totul este să avem înțelepciunea să  trăim total orice moment, orice secundă, orice respirație. Să învățăm să ne desprindem de obiceiul de a umple o secundă cu trăiri multiple, cu sentimente parazite, ori securizante gen bodyguard. 

Fiecare secundă își are trăirea ei deplină, este o întâlnire unică între ce suntem și ce devenim. Fiecare secundă este dedicată complet unei ființări și numai uneia sub semnul  adorării și  al dăruirii depline a ceea ce ești: fie că te abadonezi unui lucru pe care îl faci cu măiestrie, ori savurezi înghețata preferată fiecare secundă își este infinit și te transformă în infinit.


vineri, 19 mai 2017

Gândul de week-end-199

Facem atât de multe din dragoste pentru oameni și atât de puține din dragoste pentru Dumnezeu.

joi, 18 mai 2017

O altfel de privire- 151-Cețuri

Priveam apusul acela  vinețiu... se adunaseră nori de un gri întunecat ce păreau că amenință să dizolve tot seninul ce fusese până atunci. Stăteam nemișcată și fixam cu încăpățânare petecul de soare ce se zărea sporadic, uneori doar ghicindu-se printre  zdrențele gri deschis ale perdelei întunecate. 

Am devenit deodată conștientă de tot ceea ce era  în acel spațiu pe care puteam să îl cuprind cu privirea, cu sufletul, până departe, spre îmbinarea dintre cele două orizontale: cea de sus și cea de jos. Am adus pe rând primul copac și l-am trăit, apoi primele păsări, iarba, crucile ce mă înconjurau, florile ce se unduiau himeric cu grația unor dansatoare conduse de niște perechi invizibile. Le-am lăsat să trăiască în mine și am adus apoi tot cerul cu fantomele desenate în nunațele de gri de toate trăirile- le-am trecut și pe ele prin spațiul emoțiilor și al simțirii dinăuntru. Am mers apoi la invizibilul ce crea mișcările din jur, la adieri și la foșnete, la notele din muzica materiei și a fluidelor, la nemărturisitul vreodată tremur din suflet, am mers și mai mult încă spre nebănuitul  și neimaginatul chiar, spre tot ce va fi existat vreodată în același timp neștiut. 

Undeva, în firida din adânc abiam intuit un lăstar nou  încolțise neștiut și  îmi apărea deodată pe tabloul ce se compunea în același timp cu mine: credem  că acum trăim, că aici este viața și că apoi murim... dar dacă totul este de fapt invers, dacă acum suntem morți și încercăm prin tot ceea ce lucrăm, simțim, închipuim să ne naștem iar la viață...oare nu este aceasta de fapt moartea, oare nu este acesta de fapt purgatoriul prin care trecem mai mult sau mai puțin conștienți cu toții? Dincolo de viața și moartea personală, oare nu este ceea ce trăim o moarte colectivă în care mai mult sau mai puțin înzestrați, mai mult sau mai puțin inspirați lucrăm pentru a trece dincolo? 


Priveam apusul acela- trăiam acele gânduri - și ca și cum aș fi deschis ochii deodată  cerul s-a  iluminat puternic  cu un soare uimitor  abia  bănuit până atunci, încredibil de palpabil și real  mai apoi. 



miercuri, 17 mai 2017

O altfel de privire-150- Imuabilul

Adeseori  reușim să trecem dincolo de învelișul material și atunci când iubim pe cineva, ființăm în acela așa cum ființăm și în noi înșine, iar el este purtat în noi ca parte de suflet.  Prețuim acea parte ca pe un dar, o purtăm și o onorăm. Ea este partea ce a devenit noi înșine, la fel cu ceea ce eram dinainte, îmbogățind-o.

 Când, la un moment dat acela se îndepărtează de noi, avem adeseori obiceiul să ne împotrivim lui și suferim tocmai pentru că respingem   acea parte din noi în care el  ființează.  Dacă reușim aceasta, devenim mai săraci.

***
Tot trăind contopiri și separări, vine un moment în viață în care știi cu certitudine că  noul tu nu poate fi separat de nimic, nici măcar de voința celuilalt. Simți că e ceva ce ești pur și simplu de neschimbat, ca și cum o bucată de albastru din celălalt  și o  bucată  de roz din tine ar fi stat împreună o vreme în inimi. În mod cert, de atunci încolo, în fiecare există un anume mov care nu mai poate fi readus la cele două culori de dinainte. Indiferent ce va alege unul sau altul, știi că ești schimbat de-a pururi și că acea nuanță din tine este vie. 


Precum sunetele unei melodii ce s-au amestecat deja cu aerul pe care îl respiri - ea  cântă mereu în tine .


sâmbătă, 13 mai 2017

Gândul de week-end-198

Pentru fiecare dintre noi, celălalt devine ceea ce vedem în el.


O altfel de privire-149-Pescărușii albaștri

Sunt vremuri când pescărușii albaștri se întorc acasă.  La anumite intervale văzduhul se umple de pene mici albăstrii ce se așază peste obrajii oamenilor, peste luminile ferestrelor, pe creștetul pomilor.
Unele pene pătrund ușurel prin limpedele privirii și alunecă până la inima sufletului unde se adună mănunchi și se modelează în păsări ale mării dinăuntru. 

În cotidianul aglomerat, mai întâi unul, apoi celălalt, simte împunsătura albastrului ce încolțește fin pe dinăuntru și crește în aripă, apoi în zborul ce îi aduce împreună. Se văd prima dată, se caută în lumina din ochi și în împunsătura din inimă, se alătură și încet, încet, precum cerneala ce se răspândește pe o sugativă, esențele lor trec din unul în altul, se unesc, dansează, se înalță. 

E vremea pescărușilor albaștri, nepământeni pentru obișnuit, atât de normali pentru divin. E vremea inimii la vedere, lăsată să înflorească în celălalt, a saltului asumat, dorit. E mai ales vremea unirii în sacru, a tămâierii cu miresme sfinte a gesturilor, faptelor, a gândurilor. Venirea lor, a gemenilor pescăruși anunță coborârea Marii Împărății și ridicarea ei la rang de normal în noua viață. E semnul peceții din iubire fără de care nu mai poate ființa nimic. Totul se răscolește, se transformă, se pulverizează și renaște. 

E vremea pescărușilor albaștri  pe cerul  mării din suflet.


sâmbătă, 6 mai 2017

Gândul de week-end-197

Există atâtea sentimente care  nu văd lumina zilei,  înăbușite din  frică sau  orgoliu pe de o parte și apoi există ” luați, mâncați, acesta este trupul meu”.

duminică, 30 aprilie 2017

O altfel de privire-149-Necuvinte

Multe sunt graiurile lumii și multiple sunt căile prin care două suflete comunică. Treceam prin dreptul deschiderilor în gard și am zărit-o pe ea, stând nemișcată, în poziție șezând privind fix către zona unde stătea el, mult în față, aproape de gard... acolo  se opreau rând pe rând vizitatorii să facă poze, să îl privească zgomotos. Am ajuns în fața lui și l-am privit. Stătea nefiresc de nemișcat și privea în gol, inexpresiv, ca și cum vedea prin oamenii ce se strângeau în fața lui. Clipea rar, se uita rând pe rând la fiecare și nu adăsta prea mult. Parcă decidea pe cine să privească, sau făcea gestul mecanic de a privi o clipă la aparatele orientate spre el,apoi închidea ochii și se uita în altă parte. Stăteam și îi căutam privirea... am așteptat să o  întâlnească pe a mea și l-am privit drept în ochi... am simțit cum ceva trecea printre noi doi și un sentiment imens a umplut spațiul dintre privirile noastre. S-a uitat o vreme direct în ochii mei, a întors apoi capul , a privit și , ignorând toate celelalte prezențe, a revenit direct în privirea mea. I-am transmis iubire și căldură și a devenit mai atent. Ceva s-a însuflețit în acea privire, a trecut de la o stare amorfă la atenție. 

Îl priveam și îi zâmbeam  Părea surprins și nedumerit. Ne-am privit așa, timp în care lacrimi îmi urcau spre lumina din ochi și se perlau pe pleoape. Îi spuneam că e iubit și îi transmiteam gânduri de iubire. 

***
Am plecat apoi și am rămas cu un dor de a reveni. M-am întors. Erau deodată foarte multe persoane. Privea în altă parte, ignorându-i, stând cu ochii închiși. Au făcut poze cu el pe fundal, l-au strigat, au vorbit apoi au plecat rând pe rând. A deschis ochii și m-a privit direct. Ultimii oameni rămași s-au întors spre mine mirați. Îl priveam zâmbind și îi urmăream tresărirea, apoi însuflețirea. I-am șoptit în gând că îl mângâi și atunci, din senin, pe cap i s-a mișcat coama, deasupra ochiului stâng. Am zâmbit și mai mult și ne-am privit iar un timp. M-a privit iar. I-am făcut poză și eu. A închis ochii pe jumătate... și tu? Am înțeles atunci cum stătea ca la reprezentație, cum se proteja când obosea. Era un număr: ca și cum știa că e necesar să stea ca să i se facă poze. Privea preventiv oamenii ca să vadă când urma să se declanșeze poza și atunci întorcea privirea tăcut, absent, afișând un chip dezolat. 
***

Am plecat din  nou și am continuat turul. M-am întors după ce am trecut pe la celelalte viețuitoare. Voiam să îl mai văd încă o dată, să îmi iau rămas bun. Ea stătea deoparte, făcânduși de lucru cu ceva din iarbă. El nu era nicăieri.  I-am resimțit privirea în gând  și m-am liniștit. Ceva din libertatea mea trecuse în el, ceva din calmul lui trecuse în mine. 







sâmbătă, 29 aprilie 2017

Gândul de week-end -196

O inimă curajoasă, alege acea experiență care i-a adus și e posibil să îi readucă cea mai mare suferință, tocmai pentru a se vindeca de ea.


joi, 27 aprilie 2017

O altfel de privire-148- Căderile invers

Adeseori am sentimentul căderii-uneori în vis: e ca o plutire lină sau ca un zbor uimitor, alteori când cuprind cu privirea zarea, ori spațiul dintre mine și altceva, cad ușor în ființa sa până ce îi simt esența, ori mesajul. 

Prin viață. căderile mi-au fost mai mereu interioare, ele purtând apoi un mesaj de renaștere: fiecare ploaie de frunze din pomul ce sunt a fost urmată de explozia înmuguririi, fiecare cădere fizică, fiecare salt nebănuit în gol a fost încă o treaptă în sus. 

Când trăiesc fericirea deplină știu că undeva există o cădere și o renaștere, totul urmează acest ciclu. Dar așa cum  anotimpurile se succed sub privirea aceluiași soare, așa și în viața noastră sunt căderi și reveniri sub privirea aceleiași iubiri divine.

***
Eram pe marginea lacului și priveam zorii; stăteam drept agățată spre cer, spre lac, spre zare, spre mine însămi, spre inimă. Eram ca o sferă cu raze și pândeam răsăritul. Broscuțe  guralive punctau suprafața lacului răspândind cercuri mlădiu- vălurite,  pescăruși albi își făceau toaleta pe oglinda ondulată și corul păsărilor de toate felurile acompania miracolul răsăritului. 

Stăteam acolo, drept în fața lui când a apărut...îl priveam  și cădeam în urcarea sa de plasmă ... știam că e o cădere în sus de data asta, că e de fapt un triumf asupra a tot ce mă făcuse să revin de atâtea ori, stăteam și priveam răsăritul cum se oglindea în lumina ochilor mei

Atunci  m- am  răsărit   femeie.


luni, 24 aprilie 2017

O altfel de privire-147- Etape ale renunțării

Cu peste două mii de ani în urmă, se spune că atunci când știa că urma să moară Alexandru cel Mare a cerut ca trupul să îi fie purtat într-un sicriu în care să fie făcute două orificii pentru ca mâinile să îi fie la vedere. Când l-au întrebat motivul, el a spus că dorește ca toată lumea să vadă că Marele Alexandru, care deține jumătate din lume pleacă din ea cu mâinile goale. 

***
Ne naștem cu un trup și el este primul atașament care ne marchează toată viața, dar și cel mai puternic. Cu vremea începem să adăugăm tot mai multe lucruri la bagajul nostru de atașamente și le tot adunăm până când, într-o zi începem să simțim prin tot ceea ce deținem: ne doare o haină stricată, mașina zgâriată, acoperișul ce lasă ploaia să treacă, ne doare chiar și farfuria ciobită, ori penița îndoită în timp. Și tot acumulând dureri repetate, ajungem să ne întrebăm: oare e necesar să fie așa? Oare, haina ruptă nu poate să se îngrijească singură de sentimentele ei, oare penița nu are altă treabă decât să-i dea sufletului meu regrete, oare nu ar fi mai bine să mă eliberez în sfârșit de toate aceste trăiri legate de ceea ce e atât de trecător? 
***
Când simți că ai trecut suficient prin  stări extreme, te ispitește dorința de a renunța; se insinuează mai întâi ca o lasitudine nedefinită, ca o greutate ce apasă tot mai mult și urmarea firească este să îți dorești să scapi de povară. Atunci, precum un mânz ce își scutură coama,  începi ușor, apoi repetat să înveți să te scuturi ce tot ceea ce te ține legat. Abia atunci înveți să renunți cu adevărat la orice poate să te facă să crezi că ești centrul universului. Și abia în momentul în care ai început să te desprinzi de ele, rând pe rând, simți că nu au fost niciodată ale tale cu adevărat și că singura formă de posesie pe care o ai, este  trăirea. 
***
Se spune că după ce părăsește corpul spiritul experimentează încă o vreme sentimentele din viață: simte încă durerea ca și cum ar fi fizică, sau emoțiile, unele pofte, frica... Poate că ne naștem și din curiozitate dar și dintr-o anume inginerie  a învățării  cum să ne acoperim și să ne dezgolim repetat de pământesc. 




sâmbătă, 22 aprilie 2017

Gândul de week-end-195

 Onorează cu respect și acceptare orice trăiești sub orice formă ar fi, pentru că totul este deja o parte din tine.

vineri, 21 aprilie 2017

O altfel de privire-146- Îndrăgostiții

Îndrăgostiții sunt cei ce iubesc și devin artiștii iubirii...ei sunt mesageri prin lume, ducând pe aripile lor deschise bucuria. Îndrăgostiții nu sunt lipsiți de sentimentul omenesc oricare ar fi el, dar ei îl metamorfozează și fac din orice atingere o notă muzicală, din orice clipire o lumină jucăușă. Îndrăgostiții se caută de departe  și inima le este clopotul reîntregirii pentru că sufletul lor, cel care călătorește mereu înainte, a ajus deja în îmbrățișarea celuilalt suflet și atunci clopotul sună a zi de sărbătoare. E sărbătoare în cer și e sărbătoare  pe pământ când se întâlnesc îndrăgostiții și prin trecerea lor prin lume se lasă încet o dâră a fericirii care contrastează puternic cu cenușiul oamenilor ce nu trăiesc  iubirea. 

Îndrăgostiții sunt vindecătorii necunoscuți, nebănuiți ai vieții. Când te afli în preajma lor simți frumusețea și măiestria simfoniei acordurilor ce se completează și urcă spre cer prin note distincte și îngemănate, simți  muzica lor și atunci inima se înmoaie și se deschide încet. 

Îndrăgostiții sunt acei îngeri pământeni care ne arată  împletirea spiralată  și unduitoare a două ființe ce cresc împreună într-o nesfărșită coloană spre cer.


vineri, 14 aprilie 2017

Gândul de week-end -194

Simți că ești matur atunci  când ceea ce trăiești rămâne în universul din tine.

joi, 13 aprilie 2017

O altfel de privire-145- Să primești...

 O lungă perioadă din viața mea am trăit prin a nu fi foarte atentă la ce primesc, ba dimpotrivă, când cineva îmi dăruia ceva mă simțeam stingherită căci nu știam exact ce aș putea să ofer în schimb și tot gândindu-mă la faptul că era ceva inegal, până la urmă chiar așa devenea: mă purtam în mod stângaci, celălalt nu înțelegea de ce nu mă bucur, credea că poate nu îmi place ori sunt mofturoasă, se creea o stare de stânjeneală ce ducea exact la opusul intenției inițiale, ba chiar ajungeam să ne simțim incomod. Neștiind exact cauza acelui sentiment, rămăsesem cu ideea că nu știu să ofer așa cum trebuie și am tot oferit până când, ajungând la stări similare de disconfort, chiar la deznădejde uneori, am fost purtată să cunosc  starea de calm din care am putut înțelege că a oferi și a primi sunt dintotdeauna unul și același lucru, că atunci când oferi primești bucuria celuilalt și atunci când primești firesc și cu drag ceva, oferi de fapt sentimentul celuilalt că e valoros, generos. 

***
La un moment dat există în viață o perioadă în care ești pus în fața unui examen ceva mai evoluat: de data asta nu mai ai de a face cu darul de la sau către o persoană, ci este vorba despre atunci când viața însăși, după ce își face socotelile decide că e momentul să îți returneze ceea ce îți rămăsese datoare și atunci, deodată vin spre tine toate cele ce te-ar putea împlini, cele ce ți-ai putut dori vreodată. Cum să faci față la atâtea daruri fără să ai sentimentul că îi oferi cuiva posibiitatea de a se simți generos sau de valoare. Cum să primești pur și simplu și doar să te bucuri fără vreo umbră de gând rătăcit? Cum poți începe să trăiești pur un sentiment fără a pregăti deja urmarea lui? 

***
Sunt perioade când, după un bilanț contabil general, viața decide că are să îți ceară imens ori are să îți dea imens și nu poți decât să înveți să treci la fel prin toate acestea: cu nedisimulată recunoștință.

MULȚUMESC, VIAȚĂ!