marți, 25 iulie 2017

Rime-Șiraguri

Hai, împodobește-te
Pune-ți șiragul rubiniu
În jurul gâtului
Pune-ți șiragul  luminos
În jurul inimii
Așază.ți șiragul roșcat
În jurul taliei!

Mi-am luat așadar
Șnurul de mătase subțire
și cu migală, cu sârg
bob cu bob
am înșirat încet
fiecare mărgică străpunsă
până în miez.

La sfârșit m-am împodobit cu toate șiragurile de inimi săgetate așezate în  cununi de raze.


miercuri, 19 iulie 2017

Gândul de vacanță

Forța unui bărbat este înțelepciunea sa- frumusețea unei femei este bunătatea inimii sale.






duminică, 16 iulie 2017

O altfel de privire 175- ca oglinda apei

Adeseori privirile îmi alunecă pe luciul vreunei ape și o mângâi pe suprafața ei cât o pot imagina. Sunt  ape învolburate, rapide sau tulburi, alteori privesc ape calme, limpezi și lucioase. Am observat că în apele agitate cu greu se oglindește ceva, doar soarele când strălucește puternic reușește să creeze tabloul miliardelor de solzi lucioși ce îmbracă undele. Apele calme și  limpezi însă,  oglindesc până la detaliu ceea ce se uită la ele, ceea ce este în apropierea lor. În oglinda lor se vede totul exact cum este și  tot privind lumea nou creată nu mai știi care e originalul, care e oglindirea. 

***
Poate că așa se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Atunci când un suflet este agitat, tulbure, doar lumina arzătoare a divinului poate crea sclipiri în el, dar dacă un suflet a ajuns să fie liniștit, limpede în preajma lui rămâi doar tu și te vezi pe tine așa cum ești. Dacă și tu ești limpede ar fi ca și cum cerul albastru senin și apa albastră limpede, calmă și liniștită s-ar întâlni. Ar fi ca și când cerul și apa s-ar reflecta reciproc, sau ca și cum ar fi una și unul  de la un capăt la altul.




sâmbătă, 15 iulie 2017

O altfel de privire-174-Privirea altfel

Făceam acel exercițiu de teatru când ni s-a spus că unii dintre noi puteau să se oprească și să privească de pe margine  la celelalte grupuri. Instructorul ne-a zis că putem să ne uităm în ansamblu, să mergem la fiecare grup să îl vedem de aproape și dacă dorim, putem să revenim printre ei și  să ne reluăm exercițiul. 
***
Stăteam pe un scaun în exteriorul locului unde lucrau și cuprindeam cu privirea toare grupurile. În momentul în care muzica a început ritmul bizar, când i-am văzut cum se  mișcau am avut un sentiment straniu... îi priveam lung, vedeam acele gesturi mecanice, ritmate, continuu repetate, fiecare grup cu mișcările sale ce nu aveau nici o legătură cu nimic: nici cu celelalte grupuri, nici cu muzica ce rupea ritmul periodic și nu părea să intre în nici o armonie adevărată. Priveam acel tablou  nefiresc, haotic chiar, în care totul era disonant și m-a cuprins un sentiment de mare tristețe pentru acele grupuri și pentru acei oameni. Le vedeam mișcările mecanice, le intuiam stările, le urmăream modul cum încercau cu greu să intre într-un ritm pe când muzica îl schimba pe al său... Îi priveam  și mă gândeam la cum sunt ei înăuntrul acelui spațiu, cum depun eforturi să continue, cum se străduiesc să nu devieze de la mecanicizare...oare de câte gesturi din acelea repetate mecanic  e nevoie până când în mintea unuia să se producă scânteia și să aibă  șansa de a ieși de acolo, să privească din exterior la ceilalți? 

Am avut apoi sentimentul recunoștinței că mi s-a dat posibilitatea să aleg dacă doresc să revin, să reîncep împreună cu partenera de lucru exercițiul ritmat: în acel moment am știut sigur că acolo nu mă mai întorc și am zâmbit. 
***
Stăteam și priveam acel tablou uman mecanicizat, lipsit de vreo emoție, de vreo armonizare și îmi simțeam sufletul trist pentru ei, cei care erau încă acolo. Mă durea starea lor și aș fi vrut să le spun, să îi fac să vadă și ei ce vedeam eu, să le arăt altceva decât vedeau în mod obișnuit dar am înțeles că le-aș fi făcut rău atâta timp cât nu era vremea pentru ei. Am mai stat o vreme acolo, am privit cu inima încărcată la ce făceau, m-am văzut și pe mine când eram ca ei, am mulțumit posibilității de a putea vedea din afară și de a putea alege,  am mulțumit în gând regizorului și am  pornit apoi brazda pentru o recoltă nouă.


vineri, 14 iulie 2017

Gândul de week-end-207

Cel menit să rămână cu  tine  este acel om care spune: ”îți mulțumesc că ești, cum ești” și nu acela care se miră ”ești minunat, dar de ce ai apărut abia acum ?” 

miercuri, 12 iulie 2017

O altfel de privire-173-Paradoxul lumesc

Există acest paradox pe lume: în femeie se află o anume durere cauzată de către bărbat și care se poate vindeca numai în preajma lui. După cum există  dureri specifice unei părți a corpului, există și dureri feminine ce au fost generate de către bărbați: în nici o altă interacțiune ele nu ar fi putut apărea și de nici o alta nu pot fi activate sau vindecate. Ele sunt însă foarte ascunse, ținute undeva uitate de timp și loc, încât nici femeile însele nu mai știu când le-au primit și nici pe unde le sunt. Uneori ele se fac simțite prin inimă, prin suflet ori prin pântece și cel mai adesea pot fi încadrate în diagnostice obișnuite, tratabile cu rețete clasice, apoi dispar la fel cum au apărut, rămânând să se manifeste iar oricând... acestei dureri îi este caracteristic inexplicabilul, imprevizibilul dar mai ales femeiescul, acel ceva ce are aparență de neînțeles și fără rost de a se insista asupra sa. 

Această durere femeiască este transmisibilă din mamă în fiică și se manifestă însoțită de un afect puternic, eliberat cel mai des prin plâns organic. În afară de orice altă afecțiune dobândită personal ori moștenită există această rană deschisă într-o lume în care femeia a suferit repetat în prezența bărbaților. Nu cred că  vreo femeie  nu poartă cu sine această suferință.
***
În lume este un paradox: de secole femeile sunt rănite în ce au mai intim de către bărbați și de secole se duc spre ei pentru a se vindeca... de secole femeile speră ca bărbații să își revină, să devină înțelepți și curajoși, să își asume deciziile, să fie onești și integri, să redevină la cinstea dintâi. Abia atunci, în întâlnirea lor asumată și onestă, în iubirea aceea de nivel superior, femeia știe că poate vindeca pentru totdeauna această durere a întregii omeniri. 

O altfel de privire-172-A primi

Cred că viața noastră s-ar îmbunătăți vizibil printr-un singur gest și anume acela de a învăța să primim. Faptul că  în majoritatea cazurilor ceea ce primim este însoțit fie de sentimentul de jenă, ori de stânjeneală, fie  de gândul imediat de a da ceva în schimb ori de a cântări ceea ce am primit după anume măsuri care ne sunt specifice (prea mult sau prea puțin pentru mine) face ca viața însăși să fie inechitabilă. La o privire mai atentă vedem  că tot ceea ce există, începând de la faptul că ne-am născut până la ceea ce simțim, trăim, inventăm, gândim, înfăptuim, imaginăm totul este un dar pe care știm mai mult sau mai puțin cum să îl primim. Buddha spunea că acel cadou pe care nu îl primești revine celui care ți l-a oferit... și cel mai ades asta facem cu ceea ce trăim: prin felul nostru de a primi ceea ce vine spre noi, cel mai des îl returnăm direcției de unde a venit sau îl păstrăm într-un fel vinovat, căutând să echilibrăm după o balanță interioară, subectivă, măsurile.
***
Poate că nimic nu este atât de serios sau de valoros pe cât vrem noi să credem sau, dimpotrivă, poate că totul este extrem de valoros.. oricum, ar fi, felul cum primim  face diferența: seninul și bucuria primirii determină seninul și bucuria fiecărei clipe. În fond fiecare clipă este un dar și cum este ea umplută este tot un dar care are un sens anume în șiragul clipelor.

***
Alesesem acel atelier și acum eram în una din cele cinci după-amieze de lucru când l-am auzit spunând: ” ajungem la distribuirea rolurilor...este momentul cel mai dureros căci toată lumea vrea să fie Juliette Binoche și culmea, cea care joacă Juliette Binoche, probabil nu vrea să joace acest rol.” L-am privit deodată mirată și am înțeles că majoritatea dintre noi trăiesc revolta ancestrală a neasumării rolului în care a fost distribuit, respingerea lui și prin urmare ratarea și neîmplinirea resimțite visceral atât de des. De aceea spun că a învăța să primești cu eleganță  ceea ce vine spre tine poate reprezenta o schimbare majoră  în ceea ce trăim în prezent... putem începe să acceptăm cadoul numit viață, trup, suflet, experiențe, trăiri, emoții, sentimente creatoare, anturaj, mediu ambiant și în felul acesta să recreăm armonia inițială a tot ceea ce există deja creat perfect.




De la un anumit punct încolo știi că totul este și a fost de la început  perfect și că ceea ce primești e ceea ce meriți  sau ai nevoie  în acel moment. Acceptă cu recunoștință, zâmbește și mergi mai departe. Nici nu e nevoie să știi ce,  cum, când, cui și în ce formă  e rândul tău să oferi. În fond și acesta va fi tot un gest de acceptare, de primire,  din partea ta. 


marți, 11 iulie 2017

O altfel de privire-171- Cufundarea

În visul acela, eram alături de mama care pilota un avion deasupra unui ocean învolburat și mi-a zis doar atât: ”învață să înoți”.

***
Stăteam în fața câmpului la apus și instructoarea ne ghida să respirăm apoi ne-a dus spre marea dinăuntrul nostru. M-am oprit o secundă să o contemplu apoi, fără să ezit m-am cufundat ...în același timp respirația mi s-a schimbat, s-a oprit și mă duceam tot mai în adânc. Mă mira faptul că marea mea e limpede și că pe măsură ce înaintam e tot mai liniștită. Asta mi-a dat un sentiment de siguranță și de pace. Am ieșit la suprafață și am admirat netezimea ondulată a suprafeței sale.

***
Periodic mă simt săltată de unele valuri ce se lovesc cu forță de țărmul inimii sau al gâtului, alteori se înspumează zdrențuit în stomac. De data asta, am privit valul tristeții cum avansa hotărât să măture tot ce întâlnea... l-am văzut și inima a început mecanic să se strângă a durere... era ceva familiar deja dar  altceva mai din adânc îmi spunea că valurile pot fi strunite, că poți să le trăiești altfel... și atunci mi-am destins toți mușchii și m-am lăsat să mă cufund în acea stare, la fel ca în marea mea dinăuntru...am plutit o vreme , apoi m-am scufundat și am simțit cum inima se deschidea, cum ființa se liniștea. Am ieșit apoi în lateral și am văzut că tot ce fusese cu câteva secunde mai înainte durere ori tristețe, ori încordare, dispăruseră ca prin farmec și în mine era o imensă pace. 

***
Așa am învățat să înot pentru prima dată. 


sâmbătă, 8 iulie 2017

Gândul de week-end-206

Odată ce ne apropiem de vârsta maturității depline, ne cheamă dorul de a împlini ceea ce  nu am apucat să trăim în prima parte a vieții.

vineri, 30 iunie 2017

Gândul de week-end- 205

Primul gând care a făcut trecerea de la ”nu te mai las să mă rănești” la ”nu mă mai las să mă rănesc”, e aidoma evoluției la mersul biped. 

joi, 29 iunie 2017

O altfel de privire-170- Atunci când...

În anumite momente ale vieții întâlnești un om în preajma căruia sufletul tău se simte firesc, se arată așa  cum e și nu există vreun sentiment de jenă, de a te ascunde sau de a arăta altceva decât simți. Alături de acest om  sufletul tău crește,  devii mai bun și  îți dorești să evoluezi. Dacă  iubirea vă cuprinde pe amândoi, vei observa că parcă printr-o ciudată întorsătură de baghetă a destinului,  de la un anumit moment dat încolo încep să reapară în viața ta situații aproape aidoma cu cele trăite  altădată, cu precădere  acele situații în care ai simțit durere, frustrare, în care te-ai simțit victimă sau abandonat ori trădat. 

Este  acea iubire care readuce toate iubirile trecute pe ecranul prezentului, toți oamenii care te-au rănit sau pe care i-ai rănit parcă te privesc cu ochii iubitului, ți se strecoară iar în pulsul vieții din vene, se alungesc în răsuflarea de acum. Poate că nu pricepi rostul acestor situații, poate că ești înclinat să reiei șablonul mental potrivit căruia orice ai face, același destin te sabotează, poate că marea ispită a durerii te străbate iar. 

Acea  iubire, foarte puternică și rară, mai întâi te face să îți deschizi inima cât mai larg, să devină o  imensă floare radiind bunătate și lumină. Atunci, când se întâmplă, când ești convins că trăiești ceea ce ți-ai dorit mai mult și mai bun, încep să apară situațiile amintite mai sus, deja trăite și care au lăsat multiplele cicatrici. Este de fapt felul acelei iubiri de a trece la vindecare pentru că ea știe că fiecare din momentele trecute ce revin acum nu au fost trăite în iubire, așa că le readuce la viață ca să fie vindecate în lumina sa, iubirea cea frumoasă din urmă.  Este de fapt șansa noastră de a închide ceea ce mai sângera liniștit în interior, de a da drumul să curgă lacrimilor ce apăsau mult în adânc. 

Se spune că marile iubiri sunt furtunoase, sau că aduc mari zbuciumări. Cred că marile iubiri sunt minunatul prilej de a putea trăi în sfârșit frumos în această viață și reprezintă  oportunitatea de a ne schimba trecutul începând cu momentul prezent. 
***

Atâta timp cât o persoană nu a trăit o experiență în iubire, va trebui să se întoarcă pe pământ pentru a retrăi aceeași experiență.” Lise Bourbeau


miercuri, 28 iunie 2017

O altfel de privire-169-Iertările

În fiecare om coexistă un adult și un copil pe tot parcursul vieții sale. Încă de când se naște pe lume, copilul are în interiorul său un adult care îl însoțește și cu care va rămâne atât cât timp trăiește. Relația aceasta este una dintre cele mai vii și în același timp mai nevăzute de majoritatea oamenilor cu toate că ea este manifestată în orice împrejurare din cotidian. Când copilul dinăuntru  primește iubire, protecție și prețuire de la adultul dinăuntru, omul se manifestă armonios în actele sale, este echilibrat, integru. În cazul în care copilul din interior este tratat abuziv într-o formă sau alta de către adultul din interior, omul cunoaște sentimentul vinovăției, al victimizării, al trădării, al refuzului, abandonului, injustiției. Toate acestea îl însoțesc mai mult sau mai puțin vizibil  pe parcursul întregii vieți, omul respectiv trecând prin lume precum leproșii din alte vremuri care umblau cu fețele acoperite și își indicau prezența cu ajutorul unui clopoțel. De data asta omul are chipul acoperit cu măști de conveniență și clopoțelul este reacția mai mult sau mai puțin violentă la atingerea multiplelor răni sufletești dobândite din această dizarmonie. 
***
Deși poate să pară paradoxal, cei care ne zgândăresc  rănile, sunt cei care își asumă aceste roluri pentru a ne face să vedem noi înșine ceea ce este evident pentru omul armonios dar invizibil pentru cel care are rănile încă deschise, sunt cei care în subconștient și-au luat acest angajament de a participa la vindecarea noastră
***
La fel cum  atunci când vezi un animal plin de plăgi și întinzi mâna spre el cu multă compasiune ca să îl alini, când îi  atingi vreo zonă sensibilă, orbit de durere acesta  se întoarce și te mușcă, tot așa se întâmplă și cu oamenii: de câte ori mergi spre  ei cu dorința sinceră de a-i ajuta să se vindece, din nebăgare de seamă poți atinge  vreo rană invizibilă și te trezești atacat, respins brutal, agresat, chiar rănit la rândul tău.
***

Doar un mod elevat de înțelegere și abordare a situației poate restabili vindecarea și armonia, doar cu  răbdare și multă iubire se pot închide răni nici măcar știute. Dar cel mai important este ca, acolo, în interior, între copilul și adultul care ești mereu  să se afirme că nimeni nu are nici o vină și mai ales e necesar ca fiecare să îl ierte pe celălalt. Cel mai important este să ne iertăm noi înșine și să ne iubim cu iubirea imensă pe care o putem oferi oricui.

Așa că, atunci  când  ne cerem iertare față de ceilalți să o facem  și față de noi înșine:

”Iartă-mă, îmi pare rău, îți mulțumesc, te iubesc.”




luni, 26 iunie 2017

O altfel de privire-168- Gânduri despre părinți și copii


Mai întâi există acel sentiment pe care îl cunoaște doar un părinte referitor la copiii săi: este vorba despre un sentiment ce nu are nume pentru că el este îmbinarea unei mari iubiri cu durerea pricinuită  de faptele, gesturile, vorbele copiilor. Ca părinte cunoști destul de des împunsătura copilului tău,cea mai dragă ființă, durerea de nedescris în cuvinte provocată de aceasta și tocmai faptul că îl iubești atât nu îți știrbește cu nimic  iubirea ci  accepți că este imatur, că încă nu a ajuns la momentul înțelegerii. Invariabil, odată cu înaintarea în vârstă, copilul primește și celelalte abilități și instrumente cu care își lărgește puterea de a cuprinde viața, situațiile, își dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu și ajunge chiar să recunoască singur că la momentele respective, acelea care au provocat  suferință părinților, era imatur și nici măcar nu își dădea seama ce face.

***
Apoi copiii sunt nemulțumiți de faptul că părinții  se poartă prea grijuliu, intervin prea mult în viața lor și asta le dă un sentiment de lipsă de spațiu, de prea mare presiune. Am auzit  spunându-se că părinții au două mari nevoi referitoare la copiii lor și atunci când aceste nevoi sunt împlinite ei se simt liniștiți: orice părinte își dorește să știe că puiul său poate să se descurce singur în viață și că este conștient că el, părintele îl iubește foarte mult. Atât cât aceste nevoi nu sunt îndeplinite, părinții se comportă exigent, sau excesiv de protector. De îndată ce copiii se descurcă singuri în viață, reușesc să-și  construiască drumul și să înainteze pe el, de cum părinții primesc confirmarea iubirii lor dezinteresate ei se simt liberi să-și vadă de rostul lor pe lume, de datoriile lor ca spirit și ca suflet.
***
Există apoi situația în care părinții își doresc mai mulți copii...aici ar fi bine să fie cunoscută și dozată cu grijă capacitatea lor de a oferi atenție în mod egal fiecărui copil și este de dorit ca numărul copiilor să fie egal cu capacitatea părinților de a acorda atenție, sprijin, susținere, apreciere. În caz contrar, un copil e deja suficient. De partea cealaltă, copiii, cel mai adesea primul născut simt  dureros această insuficientă atenție părintească, de multe ori declanșată de venirea pe lume al celui de-al doilea, pentru că atunci e ca și cum se diminuează brusc hrana afectivă cu care era obișuit. La fel și în cazul apari'iei  celui de-al treilea șamd, studiile  spunând că  ultimul născut este cel care ar primi afecțiunea și atenția din partea tuturor.  
***
De asemenea,tot  în familie apare prima dată sentimentul de a fi primit sau respins,  apreciat și prețuit ori dimpotrivă,  puternic sau slab, că e  nevoie să faci ceva anume ca să primești ce dorești, și  înveți o anume formă de iubire ce  reprezentă punctul zero al creșterii tale în această viață.
Oricarea ar fi situația, familia este primul pas în autocunoașterea personală: părinții sunt  felul nostru de a fi mai puțin cizelat, ei sunt modelul nostru masculin și feminin.
***
Nu în ultimul rând, în cazul legăturilor puternice care se țes între membrii unei familii, se simte puternic prezența divină: orice mamă știe că oricât de mult și-ar ocroti și îngriji pruncul, există mereu un moment în care nu poate fi atentă sau prezentă și atunci acceptă că totul este în grija a ceva mai presus de ea care îi și dovedește adeseori că îi protejează odorul.  Dacă are suficient de multă înțelepciune, atunci părintele își revine la dimensiunea firească din viața sa și a copilului.

Relația dintre părinți și copiii lor este  cea mai plină de semnificații dintre manifestările vieții dar în același timp atât de  eronat trăită în societatea umană.



duminică, 25 iunie 2017

O altfel de privire-167- Adorarea

Stăteam pe marginea lacului cu formă de inimă și ascultam povestea spusă de tot ceea ce mă înconjura. Era vorba despre ființare ca mod de adorare a Grației Divine, a faptului că este desăvârșită existența  exact  în felul în care este. Fiecare frunză îmi povestea despre adorație, despre magnificiența creației divine, despre splendoarea clipei. Priveam toată acea abundență, acea perfecțiune desăvârșită și ascultam povestea  iubirii unice. 

  Ochii din suflet au  contemplat cerul pe care se năștea iubirea dintâi dintre Eu și TU, cei care suntem în mii și mii de forme, chipuri și trăiri, eu și tu, noi cei care ne întâlnim și ne iubim de la începutul lumii, cei care ne despărțim repetat până când am ajuns să aflăm că despărțirea în sine nu există și că de fiecare dată suntem eu și tu în toate poveștile, în toate iubirile. 

Am murit de atâtea ori, încât am dobândi harul renașterii, ne-am despărțit de atâtea ori încât ne-a crescut darul permanenței, am fugit de atâtea ori, încât am devenit o venire continuă. Ca ploaia suntem,  de mii și mii de ori aceleași picături unice și repetabile care sărută de mii și mii de ori boabele de țărână,  aceleași căderi infinite ce devin țâșniri uluitoare mai apoi. Am simțit de atâtea ori teama efemerului, frica pieirii, a insignifiantului, încât ne-au crescut aripile statorniciei și ale credinței. 

Ne-am știut de atâtea ori încât ne-am rezervat pe rând curajul de a îndrăzni, de a face primul pas, prima incizie, ne-am simțit de atâtea ori încât ne suntem firesc, ne-am iubit de atâtea ori încât nu mai știm altă stare. 
***
Stăteam pe malul lacului în formă de inimă și simțeam adorarea din freamătul frunzei, din ondularea luciului de apă, din afânarea respirației interne a țărânei față de splendoarea creației.

  

sâmbătă, 24 iunie 2017

O altfel de privire-167- Bucuria mea

 Pe acest Pământ trăiesc laolaltă multe feluri de a fi, multe tipuri de interese și de manifestare: sunt laolaltă sfinți și tâlhari, nobili și oameni de rând, savanți și ignoranți și asta nu reprezintă vreo problemă pentru derularea vieții însăși. Ceea ce contează cu adevărat este sămânța pe care o are fiecare  în căușul inimii, idealul sufletului său, acel ceva  ce determină  sensul general al vieții sale.  Cum pe drumul fiecăruia există același gen de încercări, același tip de ispite, probe și examene de maturitate, felul cum le depășește fiecare  reprezintă un indiciu al valorii personale. 

***

Cel mai des oamenii privesc aceste probe cu teamă, cu ingrijorare sau cu sentimente ce îi strivesc sub poveri sufletești. În fapt, atunci îngerul e și mai aproape de noi și ne zâmbește, ne ține în brațele sale divine și ne repune pașii unul după altul iar pe cale. Dacă am putea să ne lăsăm ochii inimii deschiși, atunci am reuși să vedem imensa dragoste ce ne înconjoară dintotdeauna și am lăsa cu adevărat bucuria senină, cristalină și caldă să ne trăiască. Noi toți, în miezul ființei noastre suntem  BUCURIE în cea mai frumoasă și divină formă, și asta o arătăm o vreme după ce ne naștem. La un moment dat o pitim pe undeva, crezând că e mai important să fim serioși, să arătăm că suntem preocupați și eficienți dar adevărul nostru este acesta: suntem făcuți și plămădiți din bucurie pură, aurie și suntem noi cei adevărați  doar în prezența ei. 
***
Bucuria și iubirea sunt mereu alături și spre ele  ne conduce viața fiecăruia:  încercările   felurite sunt de fapt prilejuri la care suntem invitați să răspundem  prin a alege să iubim și să fim bucurie sau dimpotrivă. În realitate, încercarea este mai puțin semnificativă, ceea ce contează este modul cum rămânem în urma ei, ce alegem  să trăim, să facem, să simțim.

***



”La sfârșit, doar trei lucruri contează: cât de mult ai iubit, cât de frumos ai trăit și cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu-ți erau destinate.” - BUDDHA