joi, 23 martie 2017

Gândul de week-end-191

Există pe lume prieteni trimiși de Dumnezeu ca să ne vindece de prietenii pe care ni-i alegem noi.

miercuri, 22 martie 2017

O altfel de privire -141- Când cineva pleacă

Sunt acele clipe, neprevestite de nimic anterior, poate doar de un gol de atenție, prinși fiind  într-un iureș orbitor ...sunt acele clipe când de undeva de nicăieri aflăm că cineva drag a plecat de la noi ... se ridică atunci dintr-un adânc de suflet un val uriaș de lacrimi care ne umflă pieptul până când, găsind o breșă se face pârâiaș cuminte pe obraji. 

Pe când în fața ochilor din inimă se perindă toate scenele petrecute cu acea ființă, undeva, ca un spin mititel la început ce  încolțește apoi  prin vreme, apare gândul că nu am arătat față de cel dus de-acum, toată afecțiunea pe care ar fi meritat-o, pe care simțim că ar fi stat în putința noastră să o oferim, dar, din cine știe ce rațiuni puerile, ori false, am ținut-o în noi. Și acum, acea afecțiune ca și cum  ar fi așteptat îndelung momentul eliberării sale, se umflă în pieptul nostru și își cere dreptul să plece după acela. 

Și atunci, în acea vreme scurtă, cu ochii privind undeva nedefinit, întorși spre lumea din interior, acolo unde suntem  mereu cu cei dragi oriunde vor fi fiind ei, atunci deci, privind undeva neînțeles pentru ochiul  terestru,  lăsăm  frâu liber sentimentelor până atunci zăgăzuite, care se grăbesc să iasă și  să-l urmeze pe acela. Și cu cât mai multe gesturi de afecțiune, cuvinte dragi, ori trăiri de iubire am ținut nemanifestate, cu atât ne simțim mai vinovați, mai triști, mai plini de remușcări. 

Ne doare imens tot ceea ce nu am împărtășit și de multe ori, abia ne putem împăca cu noi înșine pentru aceasta. Ne-am născut ca să trăim împreună sentimente frumoase și orice clipă în care nu am făcut-o ne împovărează când celălalt pleacă din viața noastră. 

Într-un fel ciudat, dispariția lui fizică face foarte vizibilă structura lui frumoasă, pură, 


duminică, 19 martie 2017

O altfel de privire-140- Ceea ce iubim

”Suntem ceea ce iubim” -Nichita Stănescu


Cum iubim? Uneori înconjurăm cu căldură, alteori hrănim cu atenție și pasiune, sunt situații când înțelegând rostul ființării sale, admirăm și prețuim ținta iubirii noastre fără să intervenim direct- trimitem gânduri bune, senine și constatăm doar frumusețea a ceea ce reprezintă. 

Adeseori felul în care iubim seamănă cu modul cum ne hrănim pentru că iubirea este hrana însăși și fiecare are felul personal de a înțelege asta. Există felul de a iubi  ce se manifestă hulpav, posesiv, cu îmbucături repezi ce dau apoi indigestie ori sațietate fulgerătoare..există felul iubirii atente, calde, prezente, ce crește intensitatea forței prin echilibru și există felul de a iubi instantaneu,  invizibil pentru mulți, de neconceput uneori, la fel cum este de neconceput felul autrotofilor de a se hrăni...este acea iubire care încălzește simultan sufletele multora, care vine din înțelegere și acceptarea a ceea ce este așa cum este, din respectarea dorinței celuilalt, din asumarea gesturilor proprii și din a te opri în a răspunde reacțiilor de furie, de tristețe maximă ori ranchiună ale celuilalt. Uneori simți cum oamenii iubesc mai mult o stare decât viața însăși, care devine identificarea cu o trăire anume și că în tot ce fac, oricât de mult par că își doresc armonia, chiar fără să conștientizeze nu o pot accepta și trăi pentru că iubesc mai mult salturile emoționale , pentru că acele pendulări spre extrem în sentimente îi fac să se simtă cu adevărat vii. 
***
Există însă, dincolo de trăirile frustre și direct simțite, un alt fel de a te hrăni, un alt fel de a iubi care, chiar dacă pare plictisitor de monoton este atât de plin de varietate încât depășește cu mult ceea ce mulți simt în mod obișnuit. Odată ce întrevezi chiar și o mică parte din acest fel de a iubi, de a te hrăni, nu mai poți fi același, la fel precum un pustnic, obișnuit să se hrănească frugal nu mai poate reveni vreodată la graba înfulecării, tot așa și cei care au întresimțit o picătură din iubirea divină, nu mai pot iubi din interese umane, din posesivitate, din nivelul de ”fără tine nu pot”, de la stadiul de ”mi-ai promis, conformează-te”. La nivelul iubirii divine, se poate întâmpla să primești brusc valul tuturor frustrărilor trecute ale celuilalt, valul tuturor refuzurilor trăite de el până atunci, al tuturor dezamăgirilor, suferințelor, căderilor. Uneori poți simți venirea acestui val și îl lași să treacă dincolo de tine fără să picuri nimic emoțional în el, conștient că în felul acesta se va domoli pe veci ceva din ființarea lui pe această lume. Știi că sunt situații în care cuvintele tale sunt mult mai sărace și neputincioase comparativ cu  felul în care  știi să accepți acea situație și astfel continui să crești în iubirea ta și a celuilalt... și paradoxal, se întâmplă exact ceea ce fiecare își dorise cu adevărat.


vineri, 17 martie 2017

O altfel de privire-139- Echilibrul

Învățasm să fiu atentă la propria respirație și făceam respirări controlate pentru un anumit timp ... tot mai des simțeam o stare de bine pe care în alt context aș fi putut s-o numesc fericire. 

Mult mai târziu, după zeci de luni am știut că respirația ne învață ceva fundamental și esențialmente necesar vieții: echilibrul dintre a da și a primi. După cum  fiecare dintre noi are propriul ritm al respirației, tot la fel  are și propriul ritm  în a dărui. 

Referitor la respirație, am încercat să observ cum se simte corpul meu dacă inspir mai mult aer decât expir sau invers, dacă inspir mai puțin. În ambele situații am simțit sufocarea și mai devreme sau mai târziu am făcut acel gest al celui care iese la suprafață după o vreme petrecută sub apă, fără furtun: am luat o gură zdravănă de aer și apoi am respirat în felul meu. Fără aer, oricine ar muri. Fără echilibrul dintre cât inspirăm și cât expirăm corpul nostru se îmbolnăvește. Dacă știm toate acestea, putem înțelege că e la fel de vital să cunoaștem ritmul și cantitatea necesară echilibrului celuilalt corp al nostru: cel emoțional; fără a avea aceeași măsură în a oferi și a primi, corpul nostru emoțional se sufocă și se îmbolnăvește. De aceea, în prezența unor oameni simțim stări asemănătoare sufocării fizice.

În rare cazuri s-a întâmplat  să fiu surprinsă de faptul că eram foarte aproape de cineva și nu simțeam absolut nimic în afară de pace. Într-o situație recentă am avut această revelație. M-am gândit atunci că acel om își echilibrase atât de mult toate ale sale, încât nu se amplifica nimic în interiorul meu: nu simțeam nici emoție, nici teamă, nici dorință; nici atracție, nici respingere... era minunat de calm în preajma sa. Prin simpla alăturare a trupurilor noastre, în liniștea neclinitită a înfăptuirii unei fotografii, am avut sentimentul că mi-a fost transmisă o anume cunoaștere. La ceva timp, ea a devenit înțeles. 


Acum știu de ce în preajma oamenilor corpul  îmi dă semnalele fizice ale sufocării sau ale echilibrului. Totul e de fapt despre cât ofer și cât primesc... și asta e cheia din orice relație. După ce înțelegi toate astea, nu îți mai poți permite să continui să stai prea mult timp în afara echilibrului.


Gândul de week-end-190

Oricât de mult am vrea să intervenim în viața oamenilor pe care îi iubim, vine o vreme în care înțelegem că cel mai bun lucru e să ne rugăm pentru ei și atât.


marți, 14 martie 2017

O altfel de privire 138- Fluturi

Te priveam de o vreme...mă intriga felul tău de a îți striga iubirea... era neobișnuit și surprinzător. Am revenit uneori..erai la fel, cu aceeași iubire umbrită de un nor ... păreai că iubești norul mai mult decât lumina de dincolo de el... În alte dăți apărea și celălat suflet, mereu îndepărtat, dus într-o zare spre care priveai ades... m-am întrebat atunci  de ce iubești mai mult durerea decât bucuria? 


Oscilai înnebunitor  între ele și am intrat în tablou să-ți spun: ” Poți alege să nu suferi , dar atunci e posibil  să nu mai  ai sentimentul acesta de tortură dulce...poți trăi altfel dacă  vrei...poți avea și tu liniștea ta și poți schimba chiar cerul cu bogăția din sufletul tău, cu lumina din el.” 

Am ieșit din acel tablou și te priveam uneori...  decorul era altul...  masculinul acelei primăveri avea să rămână pe veci al tău îmbrățișând femininul pe care îl regăsise în mlădițele din adânc. Un zâmbet, o privire și aripi de fluturi celebrând puritatea și perfecțiunea efemerului.




duminică, 26 februarie 2017

Zâmbet

Cu drag de tot, mă retrag pentru o vreme.


vineri, 24 februarie 2017

Gândul de week-end-189


După atâta timp pot să spun răspicat: Doamne, sunt pregătită să înțeleg viața și din altă perspectivă!

duminică, 19 februarie 2017

O altfel de privire-137- Emoțiile

De dinainte de comunicarea prin limbaj specifică omului evoluat, există o comunicare universală între tot ce ființează și aceasta se face prin Emoții. Materia în forma ei grosieră ori subtilă se manifestă prin acel ceva fluid care o străbate și căruia omul îi spune Emoție. Deși gama emoțiilor este destul de largă, în esență ele sunt  formele a două mari manifestări afective: Frica și Iubirea. 

E interesant de observat o anume legătură între comunicare și emoții: sunetele pe care urechea le percepe se înscriu într-o plajă a frecvențelor de la o minimă până la o maximă, fiecare ureche având cuprinderea acustică specifică și anumite frecvențe extreme pe care nu le poate auzi. Cred că aidoma urechii fizice, urechea afectului poate simți o anumită gamă de manifestări emoționale peste care alunecă de-a lungul vieții ca pe clapele unui pian. 

Cu timpul, cu cât exersăm mai mult melodiile acestor clape, reușim să creăm o lărgire a gamei trăirilor  personale și de la câteva note pe care le știm profesionist pământean, să trecem la adevărate simfonii în filarmonica divină. 

Se spune că urechea umană poate fi ajutată să audă și alte frecvențe folosind un anumit tip de activități bazate pe muzica lui Mozart. Cum există o strânsă legătură între urechea fizică și cea afectivă, omul simte instinctiv atracția către muzică, el însuși fiind în ultimă instanță pianul pe care se cântă muzica universului. 
***

Cu cât ne obișuim cu frecvențele începem să învățăm cum să orchestrăm noi înșine trăirile și să ne bucurăm de orice modulare a lor... e ca și cum învățăm să stăm în ochiul tornadei și ne bucurăm senin de manifestările ei...de atunci încolo nici o dezlănțuire nu ne mai spulberă, nu ne mai lasă răvășiți după trecerea ei ...  de atunci putem să îi admirăm forța, pasiunea ori entuziasmul manifestării și să învățăm din exprimarea lor.

Fiecare dintre noi trăiește instinctiv  emoțiile existenței de la cea a pietrei până la emoția eterului, depinde doar cum învățăm arta  armonizării lor, iar  după ce  parcurgem cele două extreme, când aflăm că ele sunt la fel, învățăm să comunicăm cu adevărat în limbajul Totului.


sâmbătă, 18 februarie 2017

Gândul de week-end -188

Oamenii preferă în locul dragostei neutralitatea  pentru că altfel nu ar putea  supraviețui suferinței celuilalt.


joi, 16 februarie 2017

Deplinul

Adeseori, în relație fiind simțim tristețe când partenerul răspunde diferit de ceea ce ne  dorim sau ignoră prezența noastră... Ne doare fizic, ne simțim copleșiți. La început nu înțelegem prea bine de ce avem acele stări, apoi, cu timpul  aflăm că ne doare de fapt imposibilitatea manifestării a ceea ce avem de dat în acea situație. Sunt  daruri pe care dorim să le oferim și care  ne sunt  refuzate repetat... 
***
Vedem  că sunt perioade când putem pune  în comun mai mult sau mai puțin în funcție de misiunile în care suntem implicați, dar și că, adeseori  primim după legile necunoscute ale unui joc invizibil al hazardului,  în mod inegal față de cât oferim. Și trecând prin ani, prin relații, înțelegem într-un final că totul este de fapt despre ocazii de a ne manifesta, de a trăi anumite gesturi pe care vrem să le facem, de a trăi anumite sentimente pe care vrem să le simțim, de a trăi anumite situații  în care vrem să ne aflăm... de a trăi deplinul nostru. 
***
Și apoi vine o altă vreme în care ne dăm voie să trăim toate ce le-am dorit, indiferent dacă ne sunt permise ori refuzate de acțiunile, gesturile, trăirile celorlați. E acea vreme în care ne bucurăm deplin de ceea ce suntem și  ce manifestăm în viață, de întregul nostru pe care îl lăsăm să ființeze și care dacă este refuzat ori ignorat știe  să creeze alte ocazii ori alte forme de a se împlini.
***
Abia atunci  aflăm că de fapt este vorba despre viață și jocul ei, și ne dăm voie să fim ceea ce vrem cu adevărat să fim.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Mărgelele

Precum boabele rotunde strălucind multicolor, așa mi-am cizelat trăirile și episoadele înțelegerii în viață, până când, ajunse la un anumit număr, le-am înșirat pe firul sidefiu al zilelor și le-am purtat cu bucurie prin alte anotimpuri. Uneori le mângâiam rotunjimea și le pipăiam conturul în timp ce înțelepciunea închisă în fiecare boabă își lăsa fluidul cunoașterii să se răspândească în fire. 

Mi-am așezat șiragul cu mărgelele trăirilor în jurul sufletului, în jurul mijlocului, în jurul gâtului, l-am purtat cu rochii înflorate, cu bluze brodate, cu șaluri de mătase, cu învelitori de cașmir... l-am purtat singură sau în companie, cu veșminte și nud... mi-am ținut șiragul lângă inimă și strălucirea lui eram eu însămi.

Deodată, într-o zi obișnuită am simțit un altfel de frig și mi-am aflat mărgelele împrăștiate în colțuri de viață știute și neștiute, risipite la vedere sau ascunse, cu fărâme de fir mătăsor zdrențuite peste tot. O mână nevăzută, ori un anume tăiș, ori poate doar încrucișarea unor foarfece măiestre fărâmase șiragul strălucirilor vetuste de acum. Mărgelele mele se dovediseră de o fragilitate nebănuită,  ascunsă de culorile amăgitoare. M-am gândit doar o clipă dacă să adun ce se mai putea sau să le las acolo unde se rostogoliseră. 

Le-am lăsat...





vineri, 10 februarie 2017

Gândul de week-end-187

Fă din viața ta un șir de prilejuri cu care oamenii să își manifeste bunătatea.


joi, 9 februarie 2017

O altfel de privire-136- Întâlnirea

Pe cărările vieții printre multiplele întâlniri cu oamenii, cu sufletele surori, cu îngerii, printre multiplele alianțe și lupte,  vine un moment în care te întâlnești cu TINE, cel care poartă cu sine legea divină. Atunci, în acea încrucișare de priviri afli că dintotdeauna în interiorul tău există orice limită  pe care ai ales să o respecți în viață, că indiferent în ce situație ai fi fost, tu ești cel care și-a stabilit libertățile pe care le urmeazI și nicidecum vreo cutumă socială. Înțelegi atunci, în acea întâlnire că toate granițele pe care le-ai respectat au fost tot atâtea prilejuri de conflicte în interesele celor din jurul tău, că ele s-au manifestat mai tulburător sau mai pajnic atât în ceea ce ai trăit tu cât și cei din jurul tău, în funcție de libertățile și granițele celorlalți,  dar și că aceste libertăți asumate, mai mult sau mai puțin laxe au fost cele care au trasat conturul Eliberării tale căci ele te-au ghidat spre înțelegere. Când te întâlnești cu acel TU care are scrisă legea divină  e ca și cum pașești pe tărâmul acceptării adevăratului rol pe care îl ai în viața ta. Orice gând sau abur de tentație care te-ar mai ademeni să duci spre alții tot ceea ce trăiești se evaporă ca prin farmec și te înțelegi și te îndrăgești cu toate cotloanele care ești, căci, asemenea universului ești o hartă din întuneric și lumină care modelează existența. 
În această întâlnire poate pentru prima dată în viață, îți vezi și accepți spectrul felurilor de a fi, îți vezi susul și josul și nodul ce unește plusul și minusul tău... atunci când înțelegi că ești toate astea și că e inutil să îndrăgești și să prețuiești ceva mai mult decât altceva, pentru că tot tu ești și de o parte și de cealaltă, abia atunci începe pacea ta. 


marți, 7 februarie 2017

S'il suffisait....

Prin labirintul vieții noastre rând pe rând străbatem porțiuni ale măiestriei: îndemânarea  fizică, rațiunea, inteligența, emoția, simțirea, iubirea sunt tot atâtea fațete ale pietrei prețioase ce devenim. Iubirea este cea care ne cere șlefuiri repetate, cea care dă nuanțe nemaivăzute, sclipiri de magie în povestea vieții. Adeseori intrăm în starea de iubire și îi trăim manifestările până când devenim una cu ele. Și într-o zi când am epuizat trăirile plenitudinii iubirii, când am simțit efectele minunii existenței ei, când am trecut și de ultima redută a deschiderii și încrederii, în mod cu totul neașteptat și paradoxal ne trezim în fața sentimentului neputinței. Uneori, oricât de mult am iubi și am simți că suntem iubire trecem prin trăirea lui ” nu e de ajuns” și înțelegem că dincolo de iubire  mai e ceva care o face să fie puternică, să fie durabilă și senină și atunci descoperim puterea credinței  în sclipirile iubirii.  Credința e cea care îi dă iubirii senin și pace, iar împletirea lor făurește coroana nemuririi și a miracolului.
***
Fără credință, iubirea e zbatere și frământare, e tumult, iar fără iubire credința devine orbire, mutilare.
Iubirea și credința împreună sunt Totul.