Poveștile sufletului 2- Tăcerea

În seara aceea ne-a spus: Vă propun un exercițiu pentru mâine; să nu vorbiți toată ziua, de la opt dimineața până la opt seara. Foșnituri de îngrijorare au început să crească în aerul din sală, urmate de întrebări timide la început, tot mai precise apoi: ce vom face în oraș? dar la restaurant? dar la hotel? dar noi cei care avem copii? Adică să nu vorbim deloc? La fiecare exista un răspuns pertinent.

Rând pe rând întrebările s-au stins și în aer se simțea ca și cum fiecare se retrăsese în sine ca să se acomodeze cu situația neobișnuită.

***

În acea dimineață m-am trezit cu un sentiment de pace... dimineața însăși avea o anume liniște. Am deschis ochii și mi-am amintit că în acea zi toți aveam să tăcem. Am simțit o ușoară grijă la gândul că nu aș putea păstra tăcerea atâta timp, dar mi-am zis că voi proceda la fel ca în  orice altă situație  dificilă prin care trec în viață: cu pași mici, până dispare. Am coborât senină apoi în livingul comun și am salutat din priviri, zâmbind. Micul dejun a trecut mai ușor decât aș fi crezut și apoi, întreaga zi, pe măsură ce se depăna era precum un fir domol, fără nici un nod. 

***

În miezul acela de tăcere am cunoscut o bucurie pe care o uitasem: sufletul meu înflorea și se bucura. dospind. Trăia o formă de fericire aparte și de aceea, când trecuse puțin de orele douăzeci, a fost poate singurul care și-ar fi dorit încă o zi de tăcere. La feed-back -ul final, au fost voci care își descriau panica nevorbirii, fobia față de tăcere și mă gândeam cât de mult timp a trecut pentru noi oamenii de am uitat bogăția sensurilor unui zâmbet și infinitatea graiurilor din priviri și cât de gol este adeseori conținutul din cuvinte.

***

Atunci, în sunetele  acelei tăceri am simțit cum mă apropii iar  de sâmburele ființării. 

Dialoguri interioare - 3- Căderea în sus...

Ai intrat direct și abrupt în universul meu... a fost ca și cum un asteroid ce se afla în cădere de undeva din înalt a pătruns deodată în atmosfera ființei care sunt. În clipa în care l-am aflat, primul impuls a fost să  caut soluții ca să   pot anihila impactul, să îi deviez traiectoria. Mi-am luat sufletul în mâini și am pornit să te întâlnesc. Când te-am aflat ceva din mine a fugit precum o sălbăticiune la vederea vânătorului. trebuie să fi fost atât de material acel sentiment încât deși invizibil terestru el a pulverizat sufletul fiecăruia în acel moment.

 În zilele de după întâlnirea aceea am continuat să mă gândesc la cum să evit intersectarea celor două traiectorii până când într-un moment de sinceritate a trebuit să admit că atât de temutul impact avusese deja loc. În acele cîteva minute ale întâlnirii ceva din fiecare se pulverizase  distilându-se în celălalt. Precum  un veritabil corp ceresc călător te-ai aprins la contactul cu atmosfera planetei care sunt și de atunci arzi prin toate punctele mele cardinale, pe meridiane și paralele, iar eu am renunțat să mai trimit ploi artificiale, ori rachete cu nisip. 

Mi-ai spus că vrei să merg cu tine oriunde în largul vieții... simțeam frica de demult cum se ridică peste inimă. frica celui ce s-a pierdut cândva înecat în larg...nici acum nu știu să înot, și acum trăiesc uneori acea spaimă, durere, revoltă.

Într-un alt moment am simțit cum plimbi torțele arzând prin tainițele din mine, precum căutătorii de aur din vechime ce își plimbau lămpașele prin galerii strâmte și întunecoase. Am simțit cum se mistuiau  bariere și ziduri de apărare, cum zăvoare groase se desferecau cu zgomot și m-am lăsat să alunec în spațiul ce se deschidea continuu. Mi-am luat avânt și m-am  aruncat pur și simplu în gol...  căzând am simțit ceva extraordinar: în interiorul meu creșteai tot mai mult și creșterea dinăuntru era atât de rapidă încât căderea mea era o înălțare.

 Amândoi ne ridicam, amândoi pluteam în sus din cădere. 

Brahms...

Noi ne-am iubit cu mult înainte de a ne întâlni,

Cu mult înainte de a ne vorbi,

Noi ne-a iubit prin aerul ce trecea  năvalnic printre noi,

Prin ploile ce cădeau  vâlvoi, vâlvoi,

Prin anotimpuri şi prin sori,

Noi ne-am iubit cu mult înainte prin cer,

Prin luceferi şi prin dor, prin cearcăne şi ler,

Noi ne-am iubit cu mult înainte de tot

De viaţă şi de moarte, de apus şi de zori,

Ne-am iubit prin anotimpuri oglindă ,

Prin duioasa inimă bătândă,

Noi ne-am iubit, iubit , iubit.... cu mult înainte de tot.

Popasul...

Am făcut un popas, mi-am dorit să şed pe o margine de  linişte, să privesc rândunelele pe albastrul inefabil şi să ascult ce au toate să-mi spună.

 Spune-mi ceva ce nu am ştiut până acum, mi-am zis. 

Toate stau mai întâi faţă în faţă şi abia când  epuizează toate săgeţile, ajung unul lângă altul şi cu vremea se contopesc, mi-ai şoptit.

Nu înţeleg, am zis ascultând cu atenţie spaţiul din mine...

În mod inconştient,  primul nostru impuls este să  lansăm săgeţi. În direcţia celuilalt, a noastră, a lumii, a tot. Ceva din noi doreşte cu lăcomie să testeze, să învingă, să devină mai presus de ceea ce întâlneşte. Ceva din noi se bucură la fiecare săgeată bine ţintită, la fiecare năucire a ceea ce se află în faţă, la fiecare semn de renunţare al celuilalt Am prins gustul luptei încă de la ţipătul ce a însoţit prima noastră inspiraţie pe Pământ. 

E trist ceea ce îmi spui, e ca şi cum în fiecare clipă a vieţii noastre ducem un război.

 Până la un moment dat oamenii sunt în război pe viaţă şi pe moarte cu tot ce trăiesc, cu toţi pe care îi au în preajmă,  în  familie, în  relaţia de iubire, în  legăturile sociale, profesionale, orice. Oamenii se luptă, cea mai cruntă luptă e mai ales în vreme de pace. Las' că o să vezi tu, şi las' că o să vină vremea să îţi arăt eu cu cine ai de-a face, sunt cele mai dese promisiuni ce populează minţile oamenilor. 

Din păcate nimeni nu câştigă...niciodată , cu adevărat.

Din fericire, aşa e. Pentru că asta e ceea ce le poate aduce soluţia. Războiul nu face decât să ucidă. În război înveţi că fiecare pierdere în cealaltă tabără e însoţită de o pierdere din tabăra ta. 

Cum ajungem să fim alături?

La un moment dat, unul din cei doi care stau faţă în faţă îşi dă seama că nu mai are rost să  îl iscodească pe celălalt, înţelege cât de asemănători sunt şi atunci întinzând mâna îl apucă pe celălalt de mână şi îl aşază lângă sine... apoi alături,  învaţă să privească amândoi în aceeaşi direcţie. 

Asta e iubirea?

Asta e iubirea!