sufletul...din panaş

Poveste de adormit gânduri



Era frumoasă Mica mea Prinţesă, cu ochii mari şi negri, îmbrobodită ca o băbuţă. Şi precum eroul lui Saint-Exupery, venea din alte lumi. Nu avea nume. Era de prisos. Ar fi putut foarte bine să se fi numit "Ochi negri" sau "Băsmăluţă fermecată", nume care i s-ar fi potrivit mult mai bine decât oricare altul, pământean. Era puţin tristă şi căuta ghiocei. Auzise că sunt primele flori cântătoare de pe Pământ, dar că nu se aud mereu, trebuie să le descânţi. Acum cânta uşor, un cântec nemaiauzit de mine până atunci, era probabil în limbajul florilor şi voia să i se răspundă la fel ca semn că nu dispăruseră toţi ghioceii. Cânta puţin, apoi asculta, atentă. De pretutindeni venea doar zvon de linişte apăsătoare, adieri de tristeţi. Nu pricepea de ce acum, aici, totul era atât de schimbat...
Nu pricepuse nici de ce îi luaseră căţelul, prietenul ei bun, "Frumosule", în urma căruia rămăsese coteţul şi un vas cu apă. Nici urmă de lanţ. Nu înţelesese de ce Frumosule trebuia să stea lângă Lanţul acela, care nici ureche muzicală nu avea.

Poate de aceea dispăruseră ghioceii: l-au auzit cum cântă şi au fugit.
Mi-a spus că ea venise aici pentru Frumosule şi pentru ghiocei. Voia să îi ia cu ea acolo; i-ar părea rău dacă s-ar întoarce singură, mi-a zis, ar avea sentimentul că o strigă să se întoarcă...
Şi a început din nou cântecul ca o adiere.
Aş fi vrut să îi spun ceva, să o ajut într-un fel, dar am ştiut că nu m-ar fi înţeles: nu îi cunoşteam graiul şi apoi ea mă considera mută. Dacă s-ar fi gândit vreo clipă că aş fi putut răspunde, sigur nu mi-ar fi spus nimic şi nici cântecul acela nu mi l-ar fi dezvăluit.
În timpul în care mă gândeam la toate astea, ea s-a  îndepărtat tot mai mult până când nu am mai văzut-o.

În curând urma să se lase seara. Am luat-o uşurel pe drumul spre casă. Fără să vreau am început să fredonez un cântec ce aducea a zvon de vânt prin potire de ghiocei.

Mai încolo, o ţigancă îmbia trecătorii cu ultimele fire de flori nevândute în ziua aceea.

Am trecut pe lângă ea fredonând uşor şi am încremenit. Un cântec argintiu venea purtat pe aripi diafane de undeva de aproape. În acea clipă, în lumina unicei stele ce răsărise pe firmament au strălucit alb trei fire de ghiocei împletite în şuviţele negre ale ţigăncii.







Ploieşti, mai 1988



***

În iunie 1992, în una din discuţiile cu mine însămi, mi-am dorit să-mi spun o poveste şi atunci  am scris următoarele rânduri, pe care le aştern acum în public ca o dedicaţie tuturor nehotărârilor din viaţa noastră, tuturor momentelor când amânăm ceva.


                                                                  Poveste cu inorog


Era odată, demult de tot, pe când toate lighioanele vieţuiau în bună pace şi armonie, pe când câinele şi pisica se plimbau împreună, pe când leul şi antilopa erau amici iar lupul avea grija oilor, pe atunci, deci, în acele vremuri s-a întâmplat povestea mea.

Pe un petec de pământ, la o margine de pădure, trăia un om nevoiaş, dar ce zic eu nevoiaş, era sărac că îi ocoleau şi şoarecii bordeiul ca să nu moară de foame. Şi omul nostru mai avea pe lângă bătătură o iapă slăbănoagă de abia se mai ţinea pe picioare.

Din zori de zi şi până în negura serii omul ieşea cu bietul animal pe petecul de pământ de lângă pădure ca să-l lucreze şi să obţină, ia acolo, cât să nu hămesească de tot. Aşa treceau zilele lungi şi monotone pentru cele două fiinţe.

Dar într-o zi, iapa cea slabă- minune!- fătă un mânz de nu-ţi venea să-ţi iei ochii de la el. Era o mândreţe de voinic, alb ca spuma, iar în frunte, ce să vezi- avea un corn!
"Ce să fie şi năzbâtia asta- se întreba omul- cine a mai văzut cal cu coarne?" Nu ştia ce să mai creadă dar era fălos de norocul ce-l lovise. Toată ziua îl îngrijea, îl ţesăla, îl plimba şi îi făcea pe voie. Vremea trecea, şi crescu mânzul cel alb până se făcu un cal voinic, copitat  şi năzdrăvan.

-Păi, nu sunt toţi caii copitaţi?

- Ba da, dar ăsta era şi mai şi. Era atât de frumos încât îi mersese vestea peste mări şi ţări şi peste munţii cărunţi. Şi au venit fel de fel de oameni mari şi mici, mai săraci şi mai bogaţi ca să-i ceară cu împrumut sau de vânzare măreţia de cal. Omul nostru le răspundea tuturor la fel: " Să mai vedem, mai aşteptaţi!" Şi de frică să nu i-l fure cineva fără veste închise calul cu grijă şi îl ferecă cu trei lacăte ca să nu ajungă nimeni la el, apoi începu să se tocmească pentru preţ.  Ista i se părea un om rău, ce nu va avea grijă de calul lui: îl refuză. Cel"lalt avea prea mulţi cai ca să mai preţuiască frumosul lui inorog- îl refuză. Altul mirosea urât- îl refuză. Un al patrulea voia să-l împrumute pentru o vreme şi să-l aducă înapoi: adică cum, să-l folosească cât o pofti şi când s-o sătura să scape de el? , nu, nici gând - îl refuză şi pe acesta.
Şi uite aşa, din "să mai vedem" în "să mai aşteptăm"  şi în " să ne mai gândim" îi refuză rând pe rând pe toţi.

În închisoarea lui , inorogul necheza şi se scutura de îţi era mai mare mila, după firul ierbii şi de dor de lumina soarelui.  Dar omul, stăpânul său, prins cum era în iureşul vorbelor şi motivaţiilor, uitase de el. Şi uite aşa, a trecut un timp bunicel până când oamenii cei mulţi, plictisiţi de atâtea refuzuri s-au întors unul câte unul de pe unde veniseră.

Într-o bună dimineaţă, când se trezi, omul nostru fu uimit de liniştea ce domnea în jur.  Ieşi repede afară şi nu mai văzu pe nimeni. Numai încolo, stătea un şmecheraş care aşteptase momentul ăsta ca să-i ofere un preţ de nimic: doi bani găuriţi.

Văzând cum stă treaba, omul socoti că tot îs mai buni şi ăi doi bani decât nimic aşa că pică la învoială şi merse să-i aducă inorogul.
Desferecă lacătele cu multă trudă, păşi bâjbâind înauntru şi se împiedică de ceva. se aplecă şi ridică un corn alb. Pătrunse mai mult în semiobscuritate şi mai încolo zări o gloabă de cal ce tremura tot şi se clătina pe picioare.

Omul se opinti, se căzni, trase de el şi până la urmă îl scoase afară. Bietul cal, când dădu de lumină, căzu ca trăsnit şi nu se mai ridică.

Văzând toate astea, şmecheraşul îşi ceru banii înapoi şi plecă , aruncându-i peste umăr:

" Cine aşteaptă mult timp ezitând să dea, la sfârşit descoperă că nu mai are nimic!" .