AVE!

Farmecul vieții e alcătuit  dintr-un amestec de clar și iluzoriu, de ondulări între sus și jos, între agonie și extaz, între înțelepciune și decizii tâmpe ... Exstă taine și răspunsuri, există mistere și revelații, există ordine și haos, există rost. 

***

Grădinărind,  am avut răgazul  să observ  că fiecare sămânță are în ea un parcurs pe care divinitatea l-a  așezat în esența ei și după care, sămânța devine ceea ce e menit să fie. Adeseori m-am surprins întorcându-mă spre esența umană, pentru a desluși germenii rostului... am fost adeseori confuză, deoarece în cazul plantelor există o multitudine de tipuri de semințe care devin tot atâtea plante, clar departajate de aspect. În privința oamenilor dificultatea mi-a apărut în faptul că în mod evident sunt două tipuri distincte: bărbat și femeie și această aparentă simplitate aduce multe confuzii. În mod firesc, potrivit vieții pe planetă, orice sămânță naște o anume plantă, însă în cazul oamenilor orice embrion poate deveni aproape orice dorește ... Omul pare să fie singurul care are puterea de a interveni în planul divin pus în esența sa și a-l modifica după placul sau după inconștientul său. Cele două semințe distincte, masculinul și femininul devin astfel multiple variante de combinații rezultate din ceea ce aparent pare lipsit de importanță: CUVÂNTUL. Prin ceea ce gândește, simte și spune, omul modifică în mod repetat ADN-ul său și al celor din jur, ajungndu-se ca de la o perioadă la alta, asemeni unui copil ce schimbă cu piesele de lego periodic construcția sa, omul să modifice rostul său, manifestarea sa în viață. La un moment dat, masculinul și femininul sunt atât de diferite, de amestecate și de răsucite încât ajungi să te întrebi care este sămânța primordială în cazul fiecăruia. Se spune că pentru creștini, există cele două repere esențiale: Mântuitorul și Maica. În cazul femininului acesta se recunoaște și  își atinge rostul asimilând caracteristicile Maicii: blândețe, puritate, bunătate, răbdare, înțelegere, acceptare, vindecare, inspirație divină, recunoaștere a planului divin, sacrificiul slăbiciunilor pământene în favoarea întăririi prin daruri spirituale, hotărâre, recunoașterea momentului prielnic și indicarea lui (vezi nunta din Canaa când Maica a determinat înfăptuirea primei minuni a Mântuitorului, care credea că încă nu venise vremea sa). 

***

 În aceste zile, femininul  se apropie de esența Maicii,  dorește să privească blând dar cu hotărâre la creație, să iubească mai presus de puteri, să accepte, să vindece. 

Zâmbet

Cu drag de tot, mă retrag pentru o vreme.

Gândul de week-end-149

Multe adevăruri vin spre noi dar le auzim sau înțelegem doar pe acelea care sunt spuse de oamenii pe care îi credem superiori.

Câteodată...

Câteodată  trăieşti sentimentul  că nu eşti nicăieri cu adevărat şi ceva, o voce mică din tine îţi şopteşte că nimeni nu ar putea să îţi fie de  ajutor. Câteodată e ceva în sufletul tău care îţi apasă corzile simţirii, adăugând greutate peste o durere surdă ce se retrezeşte. Câteodată  te vezi departe de toţi cei pe care îi cunoşti, mult departe … dar presimţi că eşti aproape de ceva nedefinit, spre care inima ta se îndreaptă încet.  Câteodată, în tine se întâmplă Odisei şi Iliade ce nu mai pot fi ignorate şi atunci... câteodată …  trăieşti în rugăciune, sub stele; eşti un potir însetat şi tot cerul necreat.

Gândul de Paşti

Ploua mult ...se întâmplă să ne dorim să realizăm ceva...stropii plesneau ferestrele de-acum...şi facem ce ne stă în putere, asistăm la năruirea sa...vântul se manifesta furios... reluăm cu alte speranţe, repornim de la zero...fuioarele ploiii biciuiau tot ce se nimerea... şi clădim încă puţin  şi iar se prăbuşeşte totul... ceea ce era nesigur, prins firav se rupse şi fu purtat de iureş...şi după reluări dificile, istoviţi de încercări şi  eşecuri înţelegem că nu reuşim pentru că temelia este plăpândă... fulgerele brăzdară cenuşiul înnorat şi tunetul umplu văzduhul... constructorii pun material solid şi din cel mai rezistent la baza clădirii, iar cu cât  va fi clădirea mai măreaţă, cu atât e nevoie ca  fundaţia să fie mai în adânc, mai puternică... tăria din înalt slăbi..

.Pune material solid la temelia oricărei lucrări pe care o faci, pune-l pe  cel mai rezistent... pune-l pe Dumnezeu în tot ce întreprinzi  ca destinaţie, ca fundament, lucrează ca şi cum lucrezi pentru El, trăieşte ca şi cum te vede în orice clipă, gândeşte ca şi cum îi vorbeşti Lui direct; fă din orice zi a ta sămânţa unei Invieri. 

CHRISTOS A ÎNVIAT! 

" Până-n fund băui voluptatea morţii neîndurătoare"

An după an, înainte de Paşti ne reamintim de Grădina Ghetsemani... uneori ne imaginăm acele momente , alteori ne închipuim ce ar fi simţit Mântuitorul când a zis "Parintele Meu, de este cu putinta, treci de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti." (Matei 26, 39). dar vine un moment din viaţă în care simţim pe pielea noastră ce înseamnă să trecem în mod voit prin durere pentru a împlini ceva mai bun. 

În traiul fiecărui om, în clipe de suferinţă psihică, ori fizică, apare un moment când înţelege că aşa trebuie să fie, că asta este drumul său, menirea sa şi că oricât de mult ar dori contrariul, nu se poate sustrage pentru că ştie în fiinţa sa că acesta e parcursul. Fiecare om trece la un moment dat prin Grădina Ghetsemani când  e trădat de un prieten, când ceilalţi nu îl înţeleg, când primeşte sfaturi contrare misiunii sale şi atunci,  aplecat în rugăciune, îşi ascultă sufletul şi se pregăteşte să parcurgă drumul crucii personale în mod asumat. Orice om care ajunge în acel moment simte liniştea din inimă când renunţă la a se împotrivi şi simte bucuria apropierii de ceva părăsit demult, de ceva dorit demult; e o ciudată bucurie în acel calvar, o anume regăsire şi reîntregire. 

O altfel de privire-47- Fericirea

Verde, imens... verde crud, mugur de verde pralin se iţeşte  lărgind un culoar luminos....

verde crud, verde crud...fericire tânără, fericire materială...

Cândva se făcea o legătură între material şi fericire, iar noi, din pudoare palidă respingeam egalul dintre noţiuni.

***

primăvară nouă, verde crud, verde pralin, fericire materială...

***

fericirea  materială ESTE ...fericirea se simte, se pipăie, se atinge, se plânge, se doare, se rabdă cu greu de preaplin... fericirea se măsoară, există reală, se adulmecă, se înglobează, se modelează precum o bucată de material brut...fericirea se pune în comun, este caldă, este de-anfiorarea, de-a pesteobişnuitul, fericirea se dansează, se cântă, se îmbrăţişează, fericirea se plimbă alături, se străbate, se plouă, se miroase a  reavăn, se răsfrânge ...

Fericirea este materială, reală, pământeană. Fericirea te atinge, te cuprinde, îţi trece prin fiinţă, te preschimbă, te fluidizează şi te solidifică în altă formă mlădioasă, fericirea te contopeşte cu ceva ce nu cunoşteai dinainte şi te trece prin stări galvanice, fericirea te face zbor, te face plasmă, te face lumină. Fericirea singură te duce ameţitor pe tărâmuri angelice, îţi aprinde lumina molcomă şi îţi transmite prin fiinţă  demnitatea  "sho ga nai". Când fericirea te ia de mână şi te duce la izvorul alb al cailor sălbatici din poiana lui Verde Crud, treci pragul aprinderii flăcării conştiente; îţi laşi lumina harului să treacă prin noaptea vălurilor de impresii şi te asumi deplin, începi să o laşi  să iasă la suprafaţă în formă nudă, pură, accepţi jocul vieţii şi ritmul propriu. 

***

fericirea te izbeşte de stele, te umple atît încît te duci  la icoană  să ţi-o plângi că nu mai încape în trup. 

EA...

Ea este o lumină pe calea celor  care o  cunosc.
Ea vindecă adeseori cu o mângâiere sau cu un sărut, cu o îmbrăţişare alungă frigul şi frica.
Ea aşteaptă şi zâmbeşte, înţelege ...
Ea ştie când nimic nu se mai poate schimba dar, pe de altă parte Ea ştie când nu e momentul de stat, când e vremea acţiunii.
Ea îşi trimite gândul oriunde în lumea asta şi în oricare alta pentru a însenina clipa celor pe care îi iubeşte.
Ea aduce frumosul şi pacea, ea face hăinuţe şi  lucruri colorate, ea pregăteşte hrana şi alungă praful.
Ea poartă un sunet de clopoţel în inimă şi un cântec de ghiocel cristalin în păr.
Ea ţese fire invizibile de borangic stelar cu care îşi acoperă copiii, şi iubitul, şi cuibul pentru a fi protejaţi de crivăţ.
Ea îşi pune hainele cernite şi se face albă când e vremea iernii sale.
Ea înfloreşte şi face rod dacă primeşte lumină şi căldură.
Ea ştie să transforme, să preschimbe, să alunge, să bucure, să înnobileze, să înveţe, să aducă, să dăruiască.
Ea este femeie. AVE  EA! 

Semnificaţii

 Orice trăim pe lume poate fi făcut diferit, în funcţie de nivelul personal de percepţie. Dacă luăm de exemplu aşteptarea o să ne surprindă diferitele moduri, gesturi ori sentimente cu care ea este însoţită. există aşteptarea nerăbdătoare, acea bătaie scurtă din picior care cere ca lucrul să se înfăptuiască acum, imediat. Există apoi aşteptarea chinuitoare, însoţită de tortură personală creată de alţii ori de sine însuşi. Există aşteptarea plină de emoţie, de speranţă şi bucurie. Sunt aşteptări care durează cu anii şi care domolesc temperamente şi sunt aşteptări rodnice, care poartă în ele seminţele iniţiale. 

În ceea ce mă priveşte nu îmi plăcea să aştept, părea un chin felului meu de a fi. Aşteptarea îmi aducea stări de nervozitate ori de dezamăgire, nu îi înţelegeam rostul şi de câte ori cineva în calea mea reducea ritmul ori întrerupea iureşul în care intrasem mă destabiliza cumva. 

Am descoperit însă  că aşteptarea poate avea alte atribute dacă ştii să le înţelegi.  Există în aşteptare o anumită calitate a timpului, care devine mereu plină de sens: atunci când aştepţi ceva în mod activ, când nu te laşi înghiţit de uscăciune, aşteptarea are semnificaţia unui drum de Odisee sau de împlinire. Timpul aşteptării este ca un văl dens plin de perle minunate, de daruri aurite pe care le dobândeşti cu cât continui în aşteptare frumoasă. 

 Să aştepţi construind este chintesenţa vieţii. 

Fiecare îşi  propune să aştepte ceva: autobuzul, facerea pâinii,  propriul partener,  concediul, pe Godot, imposibilul, venirea unui copil, propria desăvârşire,  viaţa veşnică, propria mântuire ....

O altfel de privire-15- Darul iubirii

Era o fiinţă a iubirii pure, era un suflet înflorit în căldura aurie a inimii divine. Iubea să iubească şi să trăiască în lumina dragostei. Ca un paradox se născuse într-un mediu nepotrivit visului său şi de foarte devreme învăţase tristeţea. Îi iubea şi îi îmbrăţişa cât putea pe cei din jur însă ei continuau să–şi trăiască viaţa în conflicte deschise sau mocnite.

***

A crescut prin vreme şi obişnuia să vadă în orice om din cale sufletul divin; lui îi vorbea, lui i se adresa, lui îi zâmbea. Dăruia la fiecare întălnire umană fărâme de dragoste pe care ceilalţi le primeau după cum puteau, după cum îşi trăiau fiecare visul pământesc. I-a iubit pe toţi oamenii pe care i-a cunoscut, de la cei cu care a schimbat o  privire fugară pe drum până la cei mai apropiaţi în cotidian. I-a iubit şi le-a preluat tot ce au putut ei să-i dea. Le-a luat mai ales obsesiile şi fricile pentru a le înnobila. A cărat cu sine slabiciuni şi temeri străine, le-a modelat, le-a transformat. A dus greul o vreme îndelungată.

***

A trăit mult timp  cu nostalgia viitorului care va fi după dispariţia sa fizică. De cîte ori cei din jur voiau să ştie când ar fi vrut să trăiască: în trecut sau în viitor, spunea că îi e imens dor de vremea care va fi după moartea sa, căci atunci se va întâmpla ceea ce aştepta de mult, de când timpul începuse să îi apese fiinţa şi să nu îi mai fie prieten.

***

Şi s-a întâmplat: nu ştie cum a perceput în tot eul său că trăia deja timpul după care tânjea; nu îl mai aştepta. Tot ceea ce nu fusese decât un vis imposibil aflat undeva în viitor exista deja. Simţea că toate  pe care le ştiuse cândva erau acum, se împlineau. Şi a simţit cum fiinţa i se destine şi radiază.

***

Ştia că era un dar al iubirii şi iubea să îşi desfacă aripile şi să iradieze.  Se integra în visul pământesc nou apărut şi avea tot mai rar sentimentul de inadaptat. Iubea să iubească şi să ofere iubirii: alina frici, dădea speranţă, încuraja, îmbuna conflicte, liniştea spirite, contura coerenţe, domolea furii. Vorbea direct inimii şi oamenii îi căutau şi îi doreau prezenţa. Aducea pacea şi seninul.

Iubea să iubească şi să împărtăşească darul iubirii. 

A trăi, trăire- a iubi, iubire

Trăieşte- visează, munceşte, învaţă, se bucură. Se trezeşte, trece printr-o zi, doarme o noapte. Parcurge viaţa în spirală. Îşi pune întrebări, caută răspunsuri. Crede ceea ce poate verifica direct, ceea ce prezintă dovezi palpabile. Trăieşte...

***

Un dor trece prin sine, dorinţa unei iubiri în care să se lase cunoscut şi să cunoască deplin. O iubire în adevăr. O iubire care să înlăture toate  veşmintele  văzute şi nevăzute ale sale şi ale celuilalt. A trăit apropieri parţiale care nu i-au ostoit dorul. Acum ştie cât poate primi şi cât poate da. Iubeşte...

***

Trăieşte... iubeşte...speră...aşteaptă... Într-un moment binecuvântat înţelege că pentru a fi iubit şi a iubi în toate e necesar să cunoşti profund, să te cunoşti pe tine şi pe celălalt. Când umbra irosirii se pregăteşte să apară, înţelege că deja este cunoscut în toate şi că de când se ştie este iubit imens. O mare bucurie plină de lacrimi de fericire îl inundă. "Numai cine te-a creat din sine te cunoaşte deplin, numai cine poate crea din iubire poate iubi până dincolo de aparent" aude glasul din inimă.

***

Începe să se gândească şi să comunice constant cu acest mare iubitor; îi împărtaşeşte gândurile sale, nazuinţele, îndoielile; îi cere sfatul ori ajutorul, îi dedică preaplin de suflet de recunoştinţă, se lasă creionat şi ghidat.

***

Un văl uşor se desprinde şi atent la această minune descoperă o altă cale spre ceea ce iubeşte de mult. Poate simţi cum adierile universului trec printre sufletele lor purtând  melodia liniştită  a încrederii, a confirmărilor  de mult invocate, a iubirii însăşi. Nu mai caută dovezi palpabile, ceea ce trăieşte, ceea ce simte nu poate fi dovedit nimănui care nu a trăit la fel.

***

Iubeşte...iubeşte...trăieşte veşnic...

Minunile

Sunt momente în viaţă când ne dorim cu toată fiinţa ceva anume şi puşi în faţa neîmplinirii invocăm o minune.

Sunt momente în viaţă când trăim clar sentimentul că ar fi indicat să facem altceva decât să forţăm împlinirea dorinţei noastre tocmai pentru ca  ea să se poată înfăptui.

Sunt momente în viaţă când înţelegem că ceea ce ne revine nouă de făcut este de a ne exprima în noi şi în manifestările noastre exterioare dorinţa de a fi buni şi blânzi, de a fi harnici, de a fi omenoşi. În mod paradoxal tot ceea ce trebuie să facem este să ne menţinem această atitudine şi să continuăm păstrând-o nealterată. Noi nu avem puterea de a scoate Excalibur-ul vieţii noastre cu mâinile goale însă în mod miraculos o facem adeseori şi nu pentru că avem puteri magice, ori pentru că suntem cei mai buni luptători, ori pentru că folosim vreun şiretlic.

 Fiecare dintre noi poate deveni un Arthur unic dacă îşi menţine dorinţa de frumos şi dreptate în suflet. Dacă prin orice ar trece omul nu deznădăjduieşte, nu devine mic şi plin de ură, nu uită de inima sa, atunci, exact când trebuie, i se permite să urce o treaptă: fie înţelege altfel viaţa, fie i se schimbă modul de a comunica, fie reuşeşte să işi schimbe emoţiile, fie vede dincolo de aparent, ori intuieşte adevărul. 

Şi atunci, sub ochii uimiţi ai celorlalţi mai scoatem încă o dată cu mâinile goale sabia din stâncă.

***

Dar nu noi suntem cei care facem lucrul acesta; meritul nostru este de a fi continuat să dorim să fim buni. Altcineva înfăptuieşte minunea prin mâinile noastre.

***

"Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El."- Arsenie Boca

Din grădina vieţii 4

Într-o zi în grădină a apărut un câine. Era mic, uşor speriat. L-a pus în curticica destinată lui însă la scurt timp a reuşit să iasă. După câteva încercări eşuate, l-a lăsat liber prin curtea mare. Câinele creştea, se acomoda cu locurile, se simţea în largul său. Nu mai tânjea după familia sa. Obişnuia să îşi arate afecţiunea faţă de oameni, se juca ades cu copiii, cu pisoiul casei. Era un membru iubit al familiei.

Grădinarul îl privea cu un sentiment amestecat: îi era dragă existenţa aceasta plină de manifestări la graniţa dintre instinctual şi emoţional dar în acelaşi timp privea cu inima strânsă la modificările pe care le aducea grădinii sale: apăruseră gropi în locuri unde altădată ieşeau primule, gărduleţele ce despărţeau frumos spaţiile cu flori mai delicate căzuseră în salturile avântate din urmăririle jucăuşe, sau în goana iute de descărcare a energiilor stagnante. Un pomişor ducea brav urmele colţilor încercaţi în drumul lor spre străpungerea gingiilor, grămada de compost privea împrăştiată şi uimită norii din diferite locuri ale grădinii, iar întreaga curte intrase sub stăpânirea haotică a acestui nou venit instinctual. S-a gândit pentru o clipă la ciudata situaţie de a fi în postura stăpânului care priveşte  la ce se întâmplă cu grădina lui când intră în posesia unei fiinţe primare. Îi iubea pe amândoi... Grădina fusese creaţia lui, o făcuse dându-i formă în lucrările anuale repetate. Fiinţa nou venită crescuse sub ochii săi: îi dăruise afecţiunea sa, îl hrănise, îl plimbase uneori.

Grădinarul se gândea să îl ducă la dresaj pentru a mai salva ce se mai putea când, într-o bună zi, căţelul a dispărut. Pur şi simplu a fugit sau l-a furat cineva.

În momentul acela, a simţit pustiul din grădină, a mirosit aerul schimbat, a stat o vreme văzând în închipuire mişcări  zglobii  punctând cu pete colorate din fiinţa lipsă  spaţiul tăcut şi apoi a început să cureţe pământul, să taie arbuştii, să sape parcelele.

***

TE-am întrebat cândva: „Cum pot să TE iubesc?” şi mi-a venit în minte un gând: „Iubeşte tot ce am creat EU. Respectă, îngrijeşte!”

***

Noi toţi suntem nou veniţi iubiţi în grădina Marelui Grădinar  şi ades nici nu băgăm de seamă cum trăim  în ea.

O altfel de privire (2)- Cecitate...

Printr-o împrejurare pe care nu o cunoaştem încă, în majoritatea timpului petrecut în viaţă fiind, suntem orbi. Nu îi vedem pe ceilalţi cu adevărat, nu ne vedem sufletul, nu vedem sensurile, nu Îl vedem pe Dumnezeu.

***

Nu vreau să mănânc, plângea copilul de doi ani şi ceva.
  Mănâncă ce-ţi dau eu, zicea adultul cu un ton sever. Altfel nu creşti. Hai, mănâncă  odată!

***

  Nu mă simt bine cu tine, vreau să explorez, vreau să mă dezvolt, vreau să trăiesc liber
     Aşa eşti tu, indiferent cu cine ai fi tot nu te-ai simţi bine, ăsta e felul tău de a fi. Mereu zici acelaşi lucru. Aştept să te schimbi.

            ***

      Azi m-am simţit îngrozitor.
    Până la urmă ne-am împăcat. Era o lipsă de comunicare.
     Am adeseori sentimentul ăsta de neputinţă în relaţiile cu ceilalţi. Am sentimentul că nu mă fac înţeles.
          Am vorbit şi am aflat că fiecare încerca să îl menajeze pe celălalt.
        

          ***

  Ce face sufletul tău?
 Te doresc nespus!

         

          ***

      Vreau să mă căsătoresc!

        Ar fi mai bine să aştepţi, răspundea îngerul.
       Vreau să mă căsătoresc, ce e cu mine? Toată lumea are un rost, o familie, copii, numai eu nu am pe nimeni.  E aşa de greu să nu ai familie de sărbători, să stai singur în casă...
     Te înşeli, răspundea îngerul. Aşteaptă, nu e momentul potrivit. 
     Vreau şi eu să fiu ca ceilalţi! strigă cu disperare.
           Fie după voia ta, răspunse îngerul trist.

După o vreme...


   Mai bine nu mă căsătoream, e cumplit...

***

Suntem orbi şi surzi. Ridicăm privirile spre cer într-un gest de implorare deznădăjduită şi le lăsăm apoi în jos cu tristeţea de a nu fi fost auziţi, de a nu fi primit răspuns.

***

Am primit o formă de comunicare pe care cred că nu ştim cu adevărat să o folosim. Deşi auzim cuvintele celorlalţi nu le înţelegem; nu pricepem strigătele lor de durere, nu lăsăm sensurile adevărate să ajungă la noi. Uneori cuvintele celorlalţi alunecă pur şi simplu pe lângă noi, precum aerul- nu le simţim.

„Nu e mai orb decât cel ce nu vrea să vadă şi mai surd decât cel ce nu vrea să audă.”

***

Cred că niciodată nu te-am înţeles mai bine ca atunci când era tăcerea între noi. Abia atunci, în acele momente vorbele tale alunecau uşor spre inima mea şi dădeau un sens. Abia atunci te auzeam cu adevărat, înţelegeam ce îmi strigai chiar şi nu pricepeam.

***

 În tăcere am înţeles că atunci când ziceam că nu  mă plac erau doar momentele în care auzeam îngerul ce îmi oferea alte soluţii pe care mă încăpăţânam să nu le urmez.

***

Şi tot în  această tăcere se aude cântecul de iubire al Divinităţii ce priveşte blând spre creaţia SA şi îi mângâie ochii orbi. E un cântec ce răsună direct în inimă tocmai ca să deschidă alte priviri. 

Gânduri de pace

A doua zi din noul an. A doua filă de parcurs. Ea vorbeşte direct sufletului la fel ca cea de ieri. Îmi povesteşte despre oamenii care trăiesc cu altă perspectivă asupra vieţii. Îmi readuce în faţa ochilor drumul pe care l-am trăit în două din ultimele zile ale anului ce a trecut.

Despre ziua însorită spre Prislop, lângă Haţeg şi despre ziua următoare, cenuşie spre Aiud.

Păstrează, îmi spune, drumul acela mereu viu.

Mă întorc cu gândul la cele două zile; încerc să pictez tabloul ce se cere păstrat şi împărtăşit.

O zi de sfârşit de decembrie, soare, cald, repunere în rost. Mergem cu maşina de la Ploieşti spre Haţeg-presimt că nu este un drum oarecare, de aceea mă aşez în umbra mea, privesc, simt, trăiesc. Imagini vin şi se duc, frânturi de dialoguri lasă unde vesele sau tensionate în urma lor, peisaje, scene de viaţă, oameni, gânduri, dorinţe, urme de planuri trec prin maşina noastră.

Popasuri, răgazuri...

Ziua se stinge uşor şi noi încă nu am ajuns. De acum ştim că vom ajunge noaptea în poiana de la Prislop. La un moment dat cerul îşi aprinde lampadarele înstelate şi în faţa noastră apare luna mai strălucitoare ca oricând, netezindu-ne drumul. Maşina alunecă pe această cale de lumină şi când ajungem ştim că vom fi singure în poiană. În mănăstire e pace, luminile sunt aprinse, din biserică se aud fragmente de slujbă. Mergem direct la mormântul Părintelui Arsenie Boca. E prima dată când ajung acolo noaptea. Dacă ziua mă uimeşte lumina ce inundă poiana, noaptea îmi arată altceva.

 Ziua fusese însorită dar noaptea era frig, frig; simţeam începutul de ger cum îmi cerceta grosimea hainelor. În poiană era altcumva, iar lângă mormânt am simţit o anume pace. Am stat acolo, am trecut prin secunde aşa cum veneau, am mulţumit, mi-am lăsat inima liberă şi deodată s-a făcut linişte. Era o linişte diferită: timpul se oprise, nimic nu se clintea, nici aerul nu se simţea: era doar pacea, stelele din cerul fermecător de senin şi prezenţa Părintelui.

Liniştea aceea odată simţită nu se uită niciodată. Ea spune că mai importantă decât dreptatea este pacea.

***

A doua zi am mers spre Aiud. Iniţial nu fusese în plan acest drum dar oare nu ştiam că nu noi suntem cei care depănăm firele de tort? Noi doar creăm modelele pe iţele ce vin din altă parte.

Ziua a doua era cu totul alta: umedă, rece, mohorâtă. Aiud e un loc unde nu poţi merge vesel, sprinţar şi fără griji. Pentru a pătrunde acolo e necesar să ai sufletul pregătit. Monumentul ridicat la începutul anilor ‘90 este încuiat permanent şi se află dincolo de un gard închis la rândul lui cu lacăte. Nu poate intra  oricine şi oricând vrea. Am aşteptat o vreme până când deţinătorul cheilor ne-a poftit înăuntru. Timp suficient să simţim tristeţea locurilor, cenuşiul aerului, natura greoaie şi sufocantă a clădirilor peste care tocmai atunci a năvălit un stol dens de ciori mari şi gălăgioase. Şi aici am simţit timpul încremenit însă în alt mod: greu, vâscos, gri, cerul jos şi apăsător.

Când într-un sfârşit am ajuns la mausoleu, am remarcat că acolo ciorile nu se opreau, erau doar porumbei liberi ce se odihneau pe clădire. Un călugăr înalt şi frumos ne-a deschis, ne-a călăuzit şi ne-a povestit. Vocea blândă, egală şi caldă ne-a desluşit semnificaţiile simbolurilor de acolo, ne-a perindat prin faţa ochilor scene dintr-o viaţă ce pare ireală acum, imagini de suferinţe şi chinuri, imagini de minuni şi speranţe. Am simţit incărcătura cumplită a atâtor nedreptăţi, a actelor inumane săvârşite de oameni, a întâmplărilor de groază care nu pot fi şterse ca şi cum ai trece cu buretele peste o tablă scrisă: chinurile, suferinţele, tragediile sunt în pământul pe care calci în Aiud, în aerul pe care îl respiri acolo, în fundaţiile clădirilor zidite ca să ascundă ruşinea ce apăsa conştiinţe.

***

Călugărul a terminat de povestit şi a ieşit lăsându-ne să aflăm singure ce ne spusese. Eram la intrarea in mausoleu, am privit treptele ce coborau în faţa mea însoţite de pereţii albi pe care sunt scrise numele şi ocupaţia martirilor morţi în închisorile comuniste. La capătul lor, altarul. Am început să cobor încet, citind scrisul de pe pereţi, călcând uşor, să nu tulbur ceva prin stângăcia mea. Pe măsură ce coboram, inima simţea emoţii aparte: student, jurist, elev, pastor, inginer, elev, student, învăţător ... Oameni ca şi mine, oameni cu speranţe, cu doruri.... elev mort în anchetă, student, jurist executat, profesor, ... executat, executat, elev, elev, student, ţăran...mort în anchetă... oameni cu familii, oameni cu iubiri, oameni cu nevoi umane, oameni .... Ioan cu trupul ucis, dar nu înfrânt... Altarul! Cînd am ajuns în faţa altarului picioarele m-au lăsat în genunchi în faţa icoanei lui Iisus, am plecat capul şi am stat, apoi am ridicat privirea spre icoană; în dreptul ochilor mei stătea scris: De cîte ori cazi, ridică-te şi te vei mântui!

 

Am lăsat emoţiile să curgă, să se limpezească...am urcat treptele albe şi sufletul se liniştea. Părintele ne-a dat în dar cărticele care povestesc despre sfinţii închisorilor, apoi a plecat chemat de treburi.

 

Am aprins lumânări, am privit locurile, ne-am dat răgaz. Cerul se albise uşor şi se ghicea soarele undeva dincolo. Porumbeii erau mai mulţi pe mausoleu. Ceva se schimbase ... În maşină, mă uit prin cărticica primită; citesc despre martiri, despre suferinţele lor, mă gândesc cât timp ar fi necesar şi ce se poate face pentru ca faptele acelea să nu mai apese greu peste acest neam.Ochii mi se opresc pe ultimele cuvinte rostite de Mircea Vulcănescu înainte să moară: „Să nu ne răzbunaţi!” ...da, pacea e mai importantă decât dreptatea.

 

Ninsorile...

E iarnă şi e cald.

Ca o toamnă târzie mă acoperă natura. E aproape de Crăciun...privesc soarele, simt aerul, ştiu că ninge alb undeva. Întotdeauna am privit ninsoarea ca pe o purificare, imacularea albului ei peste toate mă trimitea cu gândul la curăţenia şi limpezirea pe care cerul ni le oferea.

Acum  în mine stă să ningă cu fulgi pufoşi, strălucitori. Aşteaptă să termin curăţenia...

***

 Mereu m-a surprins imensa linişte care există în natură în clipa dinainte să ningă. E ca şi cum cerul ne-ar atrage atenţia asupra miracolului ce se va produce. În ultimele zile simt o linişte asemănătoare, care ieri mi-a spus că mai am de făcut ceva important, ca înainte de orice  început: că e necesar ca în tăcerea din mine să las fulgii să vină în iertări.

Cum să cer iertare şi ce să iert, am întrebat?

Ştii tristeţea?

Da...

Gândeşte-te la ea, de câte ori te-a însoţit au fost tot atâtea clipe ce se voiau iertate.

Tristeţea? o credeam  inamică.. .şi  de fapt a fost prietena mea; ea  îmi arăta de câte ori rătăceam calea.

Aşadar, să ningă:

Iert toate lacrimile şi durerile: au fost  cecitatea perspectivei de atunci.

Iert toate gesturile şi visele aşteptate care nu s-au împlinit: au fost doar lipsă de realism.

Iert toate laşităţile celorlalţi: au fost lipsa mea de determinare.

Iert toate gesturile şi faptele pe care am ezitat să le fac, chiar când  îmi doream.

Iert toate răspunsurile pe care nu le-am dat, toate promisiunile pe care nu le-am respectat, toate dorinţele de care am uitat.

Iert toate gesturile pe care le-am făcut şi de care nu am fost mândră, tot ce am dus până la capăt deşi  nu voiam.

Iert toate câte mi-au adus tristeţea: ele au fost  şlefuiri de care nu eram conştientă.

Iert şi cer iertare pentru toate gândurile care au creat presiune în mine şi în ceilalţi.

Iert şi cer iertare pentru nepăsare.

Iert şi cer iertare pentru la netimp.

Iert şi cer iertare pentru toate enumerate şi încă în plus.

E iarnă şi e cald.

Ninge dumnezeieşte!

Pointillage

Eram copilă; aveam în jur de 4-5 ani. Stăteam la casă; pe strada noastră eram peste zece copii care ieşeam să ne jucăm în fiecare zi. Timpul mi se părea plin, plin. Erau însă unele zile când dispăreau parcă toţi, când eram vreo doi trei pe stradă, când parcă nu aveam nici rost, nici chef, iar timpul era luuung, goool şi apăsător. Orice idee aveam nu ne aducea vreun entuziasm aşa că până la urmă ne duceam fiecare pe la casa noastră, uneori şi cu un sentiment de vid.

***

Pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne asumăm din ce în ce mai multe lucruri de rezolvat ne raportăm altfel la ziua de lucru, la săptămâna însăşi. Cu câţiva ani în urmă trăiam efectiv sentimentul de „ah, e miercuri; s-a mai dus o săptămână” de parcă zilele ce urmau erau deja şterse din calendar. Am aflat apoi că e undeva şi o explicaţie ştiinţifică şi anume schimbarea frecvenţei Pământului care pe cei născuţi înainte de 1984 sau 86 îi face să perceapă ziua ca având 16 ore în loc de 24. Mă simţeam ca într-un cazan sub presiune şi oricât mă grăbeam aveam tot mai puţin timp şi pentru treburi şi pentru ceilalţi. Stresul din afară şi din mine creştea vizibil iar timpul părea vid în ciuda aparenţei de aglomerat.

***

Vara trecută am fost cu un grup în munţi pentru trei zile. Am stat într-o pensiune care era departe de aşezările sătenilor. Era muntele, pădurea, apa ce curgea aproape, păşunea, drumul forestier. Atât. Zilele acelea mi s-au părut imense; aveau chiar mai mult de 24 ore, era ca şi cum timpul se dilataaaa, devenea luuung şi plin. Nu aveam ceas la mână şi adeseori reperul orar era soarele. De câteva ori m-a surprins că deşi aveam senzaţia că ziua se apropia de sfârşit se dovedea că era abia la jumătate.

***

Adeseori sentimentul de dilatare a timpului a reapărut de atunci, mai ales când sunt în natură, „lângă pământ”. De curând am avut acelaşi sentiment doar privind cerul. Era aglomeraţie pe stradă, se simţea înghesuiala şi freamătul zgomotelor oraşului. Stăteam pe o bancă şi mi-am ridicat privirea spre cer. L-am privit câteva momente şi am simţit liniştea de acolo; dispăruse orice urmă de zgomot sau de agitaţie, parcă erau două planuri suprapuse şi odată cu privirea intrasem în planul de linişte de deasupra. Chiar şi vântul ce bătea aici jos, acolo nu se simţea.

***

De trei ani de zile nu mă mai uit la tv. La început a fost o întâmplare, apoi am realizat că era o dorinţă mai veche pe care mi-o împlineam. Fără tv nu am simţit nici panica gripei porcine, nici isteria cutremurului ori apăsarea vremurilor în care toată lumea ucide pe oricine, în care nu e nici o speranţă iar viaţa devine chinuitoare în criză. Fără tv am intrat întotdeauna senină la ore şi mi-am făcut treaba fără să simt neliniştea vreunui serial ori ultima ştire macabră nedigerată încă.

***

În ultima vreme simt că se apropie o nouă isterie, de data asta prilejuită de anul 2012 care ba o să aducă ce trebuie fie între 2010-2015, fie a venit deja, fie se apropie dar cu nişte trieri radicale. Aşa că oamenii se grăbesc să dovedească ce are mai bun fiecare, să arate că e merituos şi că a ajuns măcar la nivelul unei dimensiuni favorabile pentru a fi printre aleşi. Se simte o agitaţie de intenţii, de dovezi, de mesaje... Se simte un alt stres şi cred că ne lăsăm prinşi în alt iureş numai că acum cu tentă diferită. Căutăm răspunsuri asupra menirii, ne frământăm să ne amintim cine suntem, de ce am venit, ce avem de făcut. Suntem temători că am ratat misiunea, că ne-am îndepărtat de noi, că ne apasă karma şi avem senzaţia că din toate părţile vin răspunsuri contradictorii. Ni se pare că nu mai ştim cine suntem, avem sentimentul că am rămas în urma altora, că iar nu ne ajunge ziua dar de data asta ca să îndeplinim toate ritualurile pentru a deveni  spirituali. Mi se pare că se suprapun mai multe planuri care au intenţii diferite în ceea ce priveşte influenţarea oamenilor de azi şi cred că dincolo de văluri, ambiguităţi şi iluzii au existat şi vor exista dintotdeauna două puncte solide: Cerul şi Pământul.

***

„În fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, o intenţie divină, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui care vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini. Aceasta e o mare taină. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujbă anumită încă mai înainte de a se naşte (Galateni 1,15; Ieremia1,5) sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia pe mână.Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei, pe scurt, valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. (notă: Tudor Vianu, Filosofia Culturii, Ed polirom , Bucureşti, 1945, pg.30).

Şi fără vorbă, s-ar pricepe că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, de bunăvoie şi din liberă voinţă, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor. Dar zice pilda că unii dintre talentaţi nu au vrut să-L recunoască de stăpân:”cetăţenii Săi Îl urau şi au trimis solie în urma Lui zicând:Nu vrem ca acesta să domnească peste noi” (Luca 19,14). Aceştia sunt cei ce nu se cunosc pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu, ci socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu ... Cei înzestraţi cu aceşti talanţi sau talente ale Duhului Sfânt se cuvine să negustorească cu ele în lume, câştigând fii ai împărăţiei. Legile negustoriei sunt cele două legi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.

Tot celui ce recunoaşte Providenţa de la Dumnezeu a talentelor sale, i se va mai da şi tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, i se va lua şi ceea ce i se pare că are.” Părintele Arsenie Boca ( 1910-1989) , „Talanţii Împărăţiei”

Ca şi cum...

Ca un pictor urmărit de imaginea perfectă din mintea lui, aşa te căutam în toate chipurile întâlnite; ca un sculptor ce cunoscuse sufletul pietrei, aşa modelam realitatea ca să te descopăr; ca însetatul ce străbate deşertul, aşa îmi şopteam rugăciunea, ca să te aflu; cu nerăbdare ori cu resemnare, cu dor sau cu detaşare, tot omenescul din mine te dorea. De fiecare dată, când mă opream puţin ca să te închipui , conturul tău îmi părea nedesluşit şi aparţineai viitorului, mereu diferit de momentul pe care îl trăiam. Şi aşa, treceam prin fiecare vârstă cu dorul de tine şi cu tristeţea din inima mea care tot nu te afla.

Şi am ajuns în acea zi în care, în timp ce lucram ca de obicei, soarele a strălucit în dreptul ferestrei mele. Deşi era o zi luminoasă, toamna de început se arăta rece şi caloriferul dădea o căldură plăcută încăperii. Mă simţeam bine, trupul meu se rasfăţa în căldura din interiorul camerei, iar sufletul se bucura de ziua însorită şi veselă. Exact atunci, privirea s-a oprit pe imaginea geamului care se reflecta pe masa la care lucram : acolo, în acea imagine se vedea o mişcare, nişte valuri unduiau vertical pe geamul reflectat. M-am uitat la fereastra reală, nu se vedea nimic. În reflecţia de pe masă, aceleaşi valuri unduitoare continuau să danseze. Am înţeles că era căldura din calorifer pe care în mod normal nu o vedeam, dar care îmi dăduse acea stare de bine şi confort, care după ce îmi rasfăţase trupul îmi lăsa inima să se bucure de ce trăia.

Atunci, în ziua aceea, te-am aflat. Am înţeles că tu nu ai chip aşa cum eram eu obişnuită să caut, că nu te pot modela cu voinţa mea aşa cum procedam cu lucrările zilnice, că nu te pot soarbe când mi-e sete pentru că EŞTI mereu, pentru că sunt în tine de când mă ştiu. Nu te-am văzut niciodată dar te-ai reflectat mereu în sclipirile ochilor mei. Nu te-am atins niciodată, dar te-ai arătat în tot ceea ce au modelat mâinile mele, nu te-am sorbit niciodată, dar ai intrat în mine la fiecare respiraţie fără să fi ştiut.

Nu te mai caut cu omenescul din mine, pentru că te cunosc de tare demult ... pentru că eu sunt Galateea ta şi căldura iubirii din tine mi-a dat viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=S0cRfQKcVCM

Eclipsa de lună, varză călită şi revelaţii personale

Sâmbătă aşa cum se ştie deja a avut loc o eclipsă de lună. Citisem în diferite articole că în această perioadă este indicat să stai cât mai aproape de sinele tău, să încerci să fii singur şi să comunici cu tine însuţi. Nu ştiu dacă aşa trebuia să fie, dacă mentalul meu a programat astfel dar s-a nimerit ca sâmbătă să am program administrativ şi să rămân singură acasă.

Cum strategia de supravieţuire familială cerea imperios includerea gătitului în programul administrativ m-am decis să pregătesc varză călită. De multe ori obişnuiesc să pun un fond sonor atunci când gătesc. Am ales filmul făcut de Paul Barbă Neagră „ Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”. Oricât de trăsnit şi ilar ar părea îmi place să „filosofez” atunci când gătesc. Pe măsură ce solzii de varză ajungeau în cratiţă şi episoadele se succedau, în mintea mea au început să se deruleze imagini trăite, imagini citite, imagini din discuţiile cu alte persoane.

Mi s-a impus evidenţa oscilaţiei personale între sacru şi profan, între influenţele sociale, familiale sau ale anturajului de-a lungul vremii pe care am trăit-o în două regimuri sociale diferite din punct de vedere al libertăţii religioase.

Încă din copilăria timpurie îmi apare dualitatea între imaginea bunicii, fiinţa unică din familie ce m-a îndrumat spre sacralitate şi care mi-a pus într-un mod solemn o iconiţă în jurul gâtului, ca într-un gest asemănător consfinţirii cavalerilor şi mustrarea publică a învăţătoarei care s-a indignat în faţa întregii clase cînd a descoperit iconiţa pe care o purtam sub uniformă. A urmat perioada în care mă închinam în gând când treceam pe lângă o biserică şi susţineam originea ştiinţifică a vieţii pe pământ în orice tip de discuţii.

A fost apoi întâlnirea cu tot mai multe persoane care au legături strânse cu religia.

În prezent nu mă consider un creştin ortodox practicant dar ascultându-l pe Mircea Eliade vorbind despre cele două ipostaze existenţiale asumate ale omului „sacru” şi „profan”am înţeles că în interiorul fiinţei mele sunt dintotdeauna ceea ce se cheama „homo religiosus” şi că chiar şi inconştient am urmat calea impregnată de sacralitate. Într-un sens mai larg, pentru mine sacralitatea are semnificaţie, şi ritual, gânduri bune, şi inimă deschisă , împăcare. Are mister şi rost. Are continuitate şi revelaţie.

Sacralitatea pentru mine înseamnă tot ceea ce fac cu bucurie, orice muncă ce îmi dă sentimentul creaţiei, orice plimbare în care mă identific cu natura, orice act de iubire magic, orice pătrăţică de gresie pe care o fac să lucească, orice plantă ce apare din seminţele pe care le pun, îmbrăţişările focoase ale fetelor mele şi dansurile noastre în trei şi cântecele care sfărşesc cu râsete, şi mâncărurile ce au gust de iubire, şi discuţiile cu prietena mea cea mai buna la un pahar de vin roşu, sărbătorile la biserică şi zăpada albă în jurul saniei, ramurile înflorite şi aerul curat. Primele rândunici primăvara şi nuanţele de verde de-a lungul anului. Sacralitate este mai ales atunci când oamenii sunt sinceri cu ei înşişi , cu ceilalţi şi atunci când îşi dau mâinile şi îşi ating sufletul. Sacralitaea este când vedem ce e frumos în celălalt şi acceptăm cu înţelegere să îşi urmeze calea sa.

Sacru înseamnă a trăi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=6Z2vtiRcHLs
 

 
 

ACASA MEA... AIUREA

Trăim, ne bucurăm, suferim, căutăm, dorim. Renunţăm, ne revoltăm, o luăm de la început, trudim, strălucim, ne şifonăm. Ne doare, ne alină. Ne miră. Zâmbim.

Ne grăbim ... ignorăm. Ne trezim singuri. O amintire a ceva necunoscut încă ne cheamă. Căutăm iar, ne e dor, curg şi lacrimi în răstimpuri. Grăbim ritmul , parcurgem şi mai multe distanţe, tot mai departe.

Din când în când ne îndrăgostim ...e bucurie , calm , frumos, râset, luciri în ochi şi în fiinţa noastră toată. Toţi am ajuns aici. E o răspântie de unde pornesc două drumuri: unul e al cunoaşterii de sine, celălalt al ocultării sinelui. E ca în povestea cu Oraşul bucuriei: atâta timp cât vom ignora interiorul nostru, cât nu vom reuşi să ne cunoaştem deplin, vom merge pe cărarea cenuşie. Poate că de fapt e o iubire minţită, şi constatăm cu surprindere că se repetă aceleaşi scenarii triste. Alţi oameni, aceleaşi finaluri.

Cărarea cealaltă ne poate aduce surpriza armoniei depline. Ştiind cine suntem noi cu adevărat în toate ale noastre, ştiind ce nevoi avem în plan spiritual, fizic şi sufletesc vom afla şi care ne este jumătatea. Există iubiri fericite pe termen nelimitat.

ACASA MEA este sentimentul de armonie deplină. Îmi apare sporadic în momente în care una din nevoile fiinţei mele este satisfăcută şi îi spun fericire. O caut adeseori aiurea: în ceea ce vine din afară şi îmi bucură simţurile , sau spiritul, sau sufletul. O singură dată am avut sentimentul că acasa mea este într-un alt suflet. De multe ori până atunci era echivalentă cu toate victoriile asumate. Şi nu înţelegeam noima când dura puţin şi iar mă trezeam pribegind pe un drum vitreg spre ACASA MEA.

Dar dacă greşeam tocmai căutând şi pribegind AIUREA? Dacă noi toţi suntem cumva ca într-o „deplasare spre roşu” perpetuă îndepărtându-ne de noi înşine? Dacă ceea ce căutăm nu este în alte galaxii, în alte civilizaţii, în alte ţări, în alte oraşe, în toţi oamenii? Dacă ACASA NOASTRĂ este în noi înşine? Dacă atunci când ne vom cunoaşte pe noi cu adevărat vom  fi alături de fiinţa noastră geamănă în ACASA NOASTRĂ?

Dacă tocmai astfel , pornind de la fiecare dintre noi, de la fiecare ACASĂ găsită la nivel individual, am întregi ACASA natală a întregului Pământ?

 Chez moi....ailleurs

On vit, on se réjouit, on souffre, on cherche, on désire. On renonce, on se révolte, on recommence, on peine, on brille, on se fâche. On a mal, on est apaisé. On s’étonne. On sourit.

On se presse…on ignore. On se retrouve seul. Un souvenir de quelque chose encore ignoré nous appelle toujours. On recommence la recherche, on a le cafard, on pleure de temps en temps. On accélère le rythme, on parcourt plus de distances, plus loin encore.

Parfois on tombe amoureux… c’est la joie, le calme, la beauté, le rire, des éclats dans les yeux et dans tout notre être. Nous y sommes arrivés tous. C’est un carrefour d’où commencent deux voies : celle de la connaissance de soi-même et l’autre de l’occultation de soi-même. Comme dans le conte sur La Ville de la joie, tant qu’on ignore notre intérieur, tant qu’on ne réussit à se connaitre pleinement, on parcourt la voie grise. C’est peut être un autre amour faux et on arrive a constaté de nouveau les mêmes scénarios tristes : d’autres personnages, les mêmes dénouements.

L’autre voie peut apporter la surprise de l’harmonie complète. En apprenant ce qui nous sommes en toutes nos manifestations, en apprenant nos besoins sur le plan spirituel, physique, affectif on va trouver son âme sœur. Il existe des amours heureux à long terme.

CHEZ MOI est le sentiment d’harmonie complète. Je la ressens rarement dans des instants où l’un des besoins de mon être est accompli, et je l’appelle bonheur. Je la cherche souvent ailleurs : en ce qui m’arrive de l’extérieur et qui réjouit mes sens, ou mon esprit, ou mon âme. Une seule fois j’ai eu le sentiment que chez moi se trouve dans une autre âme. Beaucoup de fois, jusqu’à ce moment-là, était le synonyme de mes victoires assumées. Et je ne comprenais toujours pas à quoi rimait tout cela quand je me retrouvais errant de nouveau sur un chemin hostile vers CHEZ MOI.

Et si je commettais une erreur rechercher et errer AILLEURS ? Et si nous sommes tous comme dans une « fuite vers le rouge » permanente en nous éloignant de nous-mêmes ? Et si tout ce que nous cherchons ne se trouve pas dans d’autres galaxies, dans d’autres civilisations, dans d’autres pays, dans d’autres villes, dans tous les hommes ? Et si CHEZ MOI se trouve à l’intérieur de chacun ? Et si quand on se connait vraiment soi-même on sera auprès de notre âme sœur CHEZ NOUS ?

Et si justement comme ça, à partir de chacun d’entre nous, de chaque CHEZ SOI retrouvé individuellement, on retrouvera le CHEZ NOTRE PLANETAIRE ?

http://www.youtube.com/watch?v=9_ALElMLpRA