vineri, 5 august 2011

Pointillage

Eram copilă; aveam în jur de 4-5 ani. Stăteam la casă; pe strada noastră eram peste zece copii care ieşeam să ne jucăm în fiecare zi. Timpul mi se părea plin, plin. Erau însă unele zile când dispăreau parcă toţi, când eram vreo doi trei pe stradă, când parcă nu aveam nici rost, nici chef, iar timpul era luuung, goool şi apăsător. Orice idee aveam nu ne aducea vreun entuziasm aşa că până la urmă ne duceam fiecare pe la casa noastră, uneori şi cu un sentiment de vid.

***

Pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne asumăm din ce în ce mai multe lucruri de rezolvat ne raportăm altfel la ziua de lucru, la săptămâna însăşi. Cu câţiva ani în urmă trăiam efectiv sentimentul de „ah, e miercuri; s-a mai dus o săptămână” de parcă zilele ce urmau erau deja şterse din calendar. Am aflat apoi că e undeva şi o explicaţie ştiinţifică şi anume schimbarea frecvenţei Pământului care pe cei născuţi înainte de 1984 sau 86 îi face să perceapă ziua ca având 16 ore în loc de 24. Mă simţeam ca într-un cazan sub presiune şi oricât mă grăbeam aveam tot mai puţin timp şi pentru treburi şi pentru ceilalţi. Stresul din afară şi din mine creştea vizibil iar timpul părea vid în ciuda aparenţei de aglomerat.

***

Vara trecută am fost cu un grup în munţi pentru trei zile. Am stat într-o pensiune care era departe de aşezările sătenilor. Era muntele, pădurea, apa ce curgea aproape, păşunea, drumul forestier. Atât. Zilele acelea mi s-au părut imense; aveau chiar mai mult de 24 ore, era ca şi cum timpul se dilataaaa, devenea luuung şi plin. Nu aveam ceas la mână şi adeseori reperul orar era soarele. De câteva ori m-a surprins că deşi aveam senzaţia că ziua se apropia de sfârşit se dovedea că era abia la jumătate.

***

Adeseori sentimentul de dilatare a timpului a reapărut de atunci, mai ales când sunt în natură, „lângă pământ”. De curând am avut acelaşi sentiment doar privind cerul. Era aglomeraţie pe stradă, se simţea înghesuiala şi freamătul zgomotelor oraşului. Stăteam pe o bancă şi mi-am ridicat privirea spre cer. L-am privit câteva momente şi am simţit liniştea de acolo; dispăruse orice urmă de zgomot sau de agitaţie, parcă erau două planuri suprapuse şi odată cu privirea intrasem în planul de linişte de deasupra. Chiar şi vântul ce bătea aici jos, acolo nu se simţea.

***

De trei ani de zile nu mă mai uit la tv. La început a fost o întâmplare, apoi am realizat că era o dorinţă mai veche pe care mi-o împlineam. Fără tv nu am simţit nici panica gripei porcine, nici isteria cutremurului ori apăsarea vremurilor în care toată lumea ucide pe oricine, în care nu e nici o speranţă iar viaţa devine chinuitoare în criză. Fără tv am intrat întotdeauna senină la ore şi mi-am făcut treaba fără să simt neliniştea vreunui serial ori ultima ştire macabră nedigerată încă.

***

În ultima vreme simt că se apropie o nouă isterie, de data asta prilejuită de anul 2012 care ba o să aducă ce trebuie fie între 2010-2015, fie a venit deja, fie se apropie dar cu nişte trieri radicale. Aşa că oamenii se grăbesc să dovedească ce are mai bun fiecare, să arate că e merituos şi că a ajuns măcar la nivelul unei dimensiuni favorabile pentru a fi printre aleşi. Se simte o agitaţie de intenţii, de dovezi, de mesaje... Se simte un alt stres şi cred că ne lăsăm prinşi în alt iureş numai că acum cu tentă diferită. Căutăm răspunsuri asupra menirii, ne frământăm să ne amintim cine suntem, de ce am venit, ce avem de făcut. Suntem temători că am ratat misiunea, că ne-am îndepărtat de noi, că ne apasă karma şi avem senzaţia că din toate părţile vin răspunsuri contradictorii. Ni se pare că nu mai ştim cine suntem, avem sentimentul că am rămas în urma altora, că iar nu ne ajunge ziua dar de data asta ca să îndeplinim toate ritualurile pentru a deveni  spirituali. Mi se pare că se suprapun mai multe planuri care au intenţii diferite în ceea ce priveşte influenţarea oamenilor de azi şi cred că dincolo de văluri, ambiguităţi şi iluzii au existat şi vor exista dintotdeauna două puncte solide: Cerul şi Pământul.

***

În fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, o intenţie divină, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui care vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini. Aceasta e o mare taină. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujbă anumită încă mai înainte de a se naşte (Galateni 1,15; Ieremia1,5) sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia pe mână.Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei, pe scurt, valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. (notă: Tudor Vianu, Filosofia Culturii, Ed polirom , Bucureşti, 1945, pg.30).

Şi fără vorbă, s-ar pricepe că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, de bunăvoie şi din liberă voinţă, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor. Dar zice pilda că unii dintre talentaţi nu au vrut să-L recunoască de stăpân:”cetăţenii Săi Îl urau şi au trimis solie în urma Lui zicând:Nu vrem ca acesta să domnească peste noi” (Luca 19,14). Aceştia sunt cei ce nu se cunosc pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu, ci socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu ... Cei înzestraţi cu aceşti talanţi sau talente ale Duhului Sfânt se cuvine să negustorească cu ele în lume, câştigând fii ai împărăţiei. Legile negustoriei sunt cele două legi: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni.

Tot celui ce recunoaşte Providenţa de la Dumnezeu a talentelor sale, i se va mai da şi tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, i se va lua şi ceea ce i se pare că are.” Părintele Arsenie Boca ( 1910-1989) , „Talanţii Împărăţiei








Trimiteți un comentariu