Celălalt drum

 Am simțit o ușoară neliniște înainte de ceea ce îmi aminteam a fi  intrarea pe traseu. Pădurea era în fața noastră așa cum o știam dar ceva era diferit. Am înaintat până am intrat sub frunziș. Nu se vedea marcajul dar am decis să urcăm până când aveam să găsim poteca. La început panta a fost destul de accesibilă până când treptat totul a devenit aproape de verticală, plin de frunze uscate și pietre instabile. Am început să urc cu trupul tot mai aproape de sol. 

    Ele erau undeva în fața mea. Am văzut urmele pașilor lor ce alunecaseră pe pământul reavăn de sub frunze. Am ocolit acea porțiune înaintând apoi pe genunchi. Mă cățăram cu sentimentul tot mai acut că e posibil să reușim dar și cu acela al neînțelegerii: unde am greșit? La un moment dat am văzut deasupra niște stânci. Mi-a venit în minte să verificăm drumul pe telefon. Din fericire aveam net și semnal și drumul se contura foarte aproape de noi frumos și dătător de speranță. Am decis să continuăm în sus, dar când să ajung la stânci  mă aștepta o porțiune dreaptă și alunecoasă. Atunci am simțit că acela era un moment dificil pentru mine și m-am oprit. Undeva mai sus, ea mi-a simțit ezitarea și mi-a spus: „Stai liniștită, cobor acum la tine și reușim noi cumva!” Am așteptat-o cântărind distanța pe care o aveam de urcat și care era mai mare decât deschiderea pasului meu.  Am privit în jos și atunci am simțit că dacă nu aveam să reușesc să urc atunci, nu aș mai fi putut nici să cobor în siguranță acea pantă. A ajuns deasupra mea și cu o încredere uimitoare s-a proptit bine pe tălpi și mi-a întins ambele mâini. O forță uimitoare m-a tras în sus peste porțiunea alunecoasă și m-am trezit deasupra, sprijinită bine de un copac mai gros. A cântărit situația, s-a asigurat că sunt bine și a pornit iar în sus să găsească poteca. Au făcut cu schimbul, mergeau pe rând în față să cuprindă porțiuni mai sus de pădure.  Am continuat să urc și eu după ele privind în jur la sălbăticie  și începând să comunic diferit cu ceea ce era în jur. Un copac mi-a arătat direcția, altul m-a sprijinit, un luminiș ne-a ghidat și el până când, undeva deasupra am auzit-o „Gata! am găsit poteca și mai încolo e și marcajul!” Un val de forță m-a cuprins și le-am urmat cu încredere. Când am pus piciorul pe potecă, am simțit bucurie, liniște, Acasă!  Toate trei am fost bucuroase iar ele și-au exprimat încântarea  și dorința de a mai trăi asemenea experiențe.

***

    Odată ajunsă pe potecă mi-am simțit  mâinile pline de pământ până deasupra încheieturilor, frunzele și crenguțele ce-mi atârnau din păr, urmele pișcăturilor de țânțari care profitaseră de neputința mea de a îmi desprinde degetele din pâmânt pe panta verticală, praful de pe obraji și m-am gândit la drumul nostru prin viață, la momentele când dintr-un motiv oarecare pornim diferit și ne depărtăm de Cale, la dificultatea parcursului până ajungem iar pe Drumul nostru. Și am simțit multă recunoștință pentru  acele mâini prompte, dârze, sigure pe ele, care în momentele noastre de slăbiciune și deznădejde spun . „Fii pe pace, vin spre tine și o rezolvăm noi cumva!”, apoi se întind spre noi ca să ne ridice din porțiunile alunecoase în care nimerim. 

***

    Nici nu știm cât de ajutor ne suntem unii altora și cât de importantă este prezența noastră în viața celorlalți și asta face să fim  niște ființe atât de uimitoare. 

„I”ll be there!” 

 

Iubeşte şi mergi mai departe!

- Nu mai vreau să mă nasc, nu mai vreau! strigai la soroc.
- De ce, m-a întrebat îngerul mirat... de ce? E rândul tău să te naşti, hai!
- Nu mai vreau, îngere, nu mai merg iar la viaţă... mă vor păcăli, mă vor amăgi... vor mima trăirea şi simţirea, nimic nu va fi aievea, e doar o reflexie.... nu mai vreau...
- Te doare, ţi-e jale, ţi-e a plictisul? de ce, m-a întrebat iar îngerul, de ce?
- Da îngere, doare, şi e de-a neînţelesul... voi îmbrăca o haină căreia ei  îi vor spune corp şi  iar nu voi şti cum să mă port după uzanţele lor, iar nu voi fi auzit, iar nu voi fi înţeles... iar nu voi fi iubit....
- Hai, naşte-te, mi-a spus îngerul, naşte-te, iubeşte şi mergi mai departe, iubeşte tu şi pentru celălalt, simte tu tot ce vrei să trăieşti, arată tu ce vrei să fie pe lume, iartă tu, iubeşte  şi mergi mai departe...
- Până când, îngere, până când?
- Până când vei vrea să te naşti iar, până când cercul înţelegerii se va fi închis din nou.

***
_ Îngere, trăiesc  .... m-am născut,  iubesc şi merg mai departe!

Şi pentru că trebuia să se manifeste...

La început erau toate în suflet sau în spirit, acolo în interior.

  Cum se întâmpla ceva, încet, încet înţelegeam că stările, trăirile, sentimentele cele mai intime erau în prezenţa sau absenţa cuiva fără însă ca acela să ştie despre ele. Aşa că în timp am început să le  descriu sau să  le transmit prin imagini spuse ori gesturi, ori încărcături de glas, de privire sau prin simpla apropiere fizică. 

La un moment dat am aflat că un om poate simţi singur sau poate simţi prin altcineva şi că  făcusem  vreo câţiva oameni să simtă cum e să fii fericit, sau trist, sau în pace. 

La un alt moment dat am intuit sentimente pe care  doream să le cunosc şi nu aflasem prilejul să le las să se manifeste deplin în mine. Sentimentul matern, sentimentul de linişte interioară, sentimentul că aparţin cuiva, sentimentul că nu mai e cazul să aparţin cuiva anume pentru că sunt atât de vastă încât nu pot fi cuprinsă în ceva, sentimentul că iubesc dincolo de barierele interioare, sentimentul că accept ce trăiesc aşa cum este, sentimentul că  pot renunţa la orice împotrivire în prezenţa cuiva, sentimentul că pot purta povara altuia cu bucurie, sentimentul că ştiu să trec prin furtună cu calm, trăirea miracolului divin înfăptuit continuu şi încă multe altele. 

Şi pentru că toate aceste trăiri trebuia să se manifeste ai apărut în viaţa mea. 

Higher than that..

.Doar tu îţi cunoşti trăirile şi simţirea şi dorul, doar tu ştii cum e când ceva te trage cu forţă după sine ...mergi un timp purtat de un sentiment puternic, de o insufleţire anume ..eşti atras de cineva, de un alt suflet şi mergi cu el o vreme ... simţi apoi  că e ceva nelămurit acolo, ceva ce nu e limpede, ori ceva impur dar continui până când suferinţa devine evidenţa încetării drumului spre acel sens...şi  te opreşti ...

Te retragi sau te supui acceptării ..accepţi conştient că în acea direcţie paşii tăi nu mai au amprenta pe drum, te opreşti când înţelegi că sufletul tău nu a mers mai departe pe acea cale...stai o vreme în acea stare de suspendare până când o altă evidenţă se conturează... într-un moment anume, la un semn invizibil simţurilor tale, înţelegi că eşti întotdeauna la o anume distanţă în urma sufletului tău... el e cel care porneşte întâi într-un anume sens şi apoi îl urmezi tu, cu trupul tău pământesc, cu viaţa ta umană şi cu toate acareturile tale terestre. 

La o anume clipă simţi  atracţia , magnetismul exercitat de această fiinţare a parcurgerii căii pe care sufletul tău se află deja. Atunci e ca şi cum ceea ce e material în jur nu mai are vreo putere asupra ta şi de fiecare dată când mai faci un pas înainte pe drumul deschis  simţi o beatitudine cu neputinţă de explicat, e ca şi cum în interiorul corpului tău de carne se întâmplă îmbrăţişări depline, şi săruturi pasionale, şi extazuri explozive. E o atracţie căreia nu i te poţi opune, e calea spre înăuntrul tău despre care auziseşi ori citiseşi, despre care credeai că ştii câte ceva şi înţelegi că e ceva ce nu se poate trăi decât la nivel intim sacru, ceva ce nu poate fi povestit dar poate fi împărtăşit doar la nivel de conştiinţă în limbajul picăturilor de lumină din luceafăr, ori din soare ori atomilor din praful cosmic. E o anume aventură care te duce până la a şti şi a înţelege că nu pieri niciodată, că eşti atât de vast şi de extins ca tot ceea ce există deja, că eşti necuprinsul, nemărginitul, nemuritorul şi nesfârşitul...eşti iubirea însăşi. 

Carrefour

Pe 20 martie se împlinesc şase ani de când există acest blog. Clipei inspirate din iubire care a făcut să fie posibilă materializarea lui  şi acelora care sunt meniţi să le fie adresată  această postare, le dedic gândul meu de acum:

E o scară anume pe care te trezeşti deodată, în viaţă fiind. Când pui piciorul pe una din trepte şi stai aşa un timp începi să simţi...apoi să vezi şi să auzi...îi vezi pe ceilalţi, la un moment dat îi şi auzi cu adevărat şi apoi îi simţi... există o scară, în viaţă fiind şi există o treaptă în care îţi laşi inima să cânte ... pur şi simplu îi dai un ton inspirat de legea divină a muzicii şi o laşi să răsune în tine, în afara ta, în veacurile prin care ai trecut suferind, iubind, muncind, trăind...pe acea treaptă, acolo, asişti la renaşterea sevei tale, la schimbarea din rărunchii neamului tău până la clipa prezentă, până la acumul în care te afli. Îţi plângi atunci toate stângăciile faţă de tine însuţi, faţă de firea esenţei tale, plângi, plângi, plângi...apoi simţi cum vălul se destramă şi cum o pace senină te inundă şi seva cea nouă pătrunde în fiecare celulă, în fiecare trăire, în toată fiinţa din neamul tău ... simţi că eşti mai puternic, mai viguros, plin de viaţa cea nouă, cu o vitalitate de demiurg.

Apoi, la un răstimp, pe o altă treaptă anume, simţi tot mai mult valurile iubirii cum trec prin tine, cum vin din tine sau cum te străbat. Eşti atât de plin de fluxul acesta încât alţi oameni simt reazemul, forţa, izvorul limpede ce te străbate şi te caută. Atunci, în viaţă fiind, ai şansa de a deveni Prometeu... ştii că şi ei pot face ceea ce ai parcurs tu, ştii că tot ce ai dobândit până acum   nu e doar pentru tine şi încet, delicat, le mai ridici câte o povară de pe umerii aplecaţi, le mai porţi o tristeţe, le mai cari o desagă. O faci pentru că acum ştii că iubeşti divin, pentru că într-un moment de cer deschis ai putut să le auzi cântecul inimii şi te-a durut mai mult decât ai fi putut imagina şi mai ales pentru că ai înţeles că poţi să o faci, pentru că iubeşti.

"Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos".

Misiunea

-Ajută-mă!

- Nu pot, nu venirea mea pe lume a fost trasă la sorţi, tu trebuie să afli...

***

Stătu în tăcere o vreme, preţ de o călătorie înapoi, până în perioada aceea când, în pântece fiind, şapte oameni mari decideau dacă să apară pe lume sau nu... îşi văzu dorinţa imensă de a se naşte în ciuda tuturor; se revăzu cum a trecut peste toţi şi toate şi cum s-a născut... s-a născut pe Pământ într-o zi frumoasă, însorită ... a apărut într-o familie care s-a purtat la limită, emoţional vorbind şi care afectiv i-a oferit prea puţin din nevoia sa; a continuat sentimentul respingerii şi al negării şi după naşterea sa... totul a culminat când, pe la 12 ani, toţi au uitat de ziua sa de naştere, o ignoraseră... a trecut prin stări, prin respingeri, prin relaţii lipsite de respect, a cunoscut purtările incorecte ale celorlalţi,  a cunoscut deznădejdea, tristeţea, revolta, furia şi apoi a înţeles...misiunea sa  era chiar  existenţa sa,  faptul că după tot ceea ce trăise viaţa i se părea frumoasă, iubea şansa că trăieşte, îi încuraja pe ceilalţi, le spunea că sunt buni şi frumoşi, îi asculta şi îi sfătuia să îşi fixeze ţeluri înalte, le insufla dorinţa de a progresa, de a deveni mai buni, de a se căuta şi a se iubi... misiunea sa era aceea de a arăta frumuseţea vieţii în ciuda a tot, de a dezvălui minunile existenţei, de a face să fiinţeze puterea iubirii de viaţă din nou în cei pe care îi întâlnea. 

***

Viaţa merită fiecare clipă, fiecare trăire, fiecare respiraţie...viaţa este cea mai bogată experienţă şi cea mai frumoasă, viaţa este o călătorie de preţ ori o carte de aur, ori un film de Oscar...

VIAŢA este FRUMOASĂ şi MERITĂ TRĂITĂ DEPLIN! orice experienţe ai avea, vine un moment când înţelegi frumuseţea ei incredibilă.

" On a gagné!"

Miracolul

Fiecare om de pe lume are un geamăn în ceea ce reprezintă apariţia sa pământeană. Nu e vorba despre fraţii gemeni, ci despre oameni care pot să nu semene fizic, care pot trăi la distanţă dar care poartă acelaşi gen de informaţii iniţiale şi au ca drum de parcurs pe lume oglinda celuilalt. 

Cred că în timpul vieţii noastre fiecare dintre noi ne întâlnim cu aceşti dublii ai noştri, dar e posibil ca din cauza lipsei de deschidere a inimii şi minţii să ratăm adevărata semnificaţie a acestor intersectări.

Când nu ai nici o şansă normală să îţi întâlneşti în practică dublura,  apare sub forma unui accident ce are loc în afara obişnuitului dar simţi că trebuia să se întâmple. Eşti conştient mai întâi de protecţia divină, apoi, dacă îţi doreşti şi ai deschiderea necesară  ţi se permite să vezi câte ceva şi din regia celestă care a făcut posibilă întâlnirea. 

Atunci primeşti răspunsurile pe care le aşteptai; atunci pătrund în tine certitudinile necesare, atunci simţi cum rădăcinile îţi cresc puternice şi te centrează; ce e mai fascinant e că începi să vezi dincolo de aparenţa oamenilor. Uneori oamenii îşi pun feţe pe obraji, care maschează chipul sufletului şi oscilezi în trăiri contradictorii urmărind fiecare fizionomie. În prezenţa miracolului însă feţele de împrumut, cele fabricate din cuvinte, sau grimase, ori sugestii dispar; în preajma miracolului oamenii apar nuzi, apar doar cu chipul lor din inimă şi atunci îi cunoşti cu adevărat. În prezenţa miracolului oamenii care nu îţi sunt potriviţi simt că sunt demascaţi şi se retrag dacă nu se suportă aşa cum sunt; în preajma ta ei  îţi simt de asemenea determinarea şi transformarea; pentru că un miracol te împlineşte, te transformă în ceea ce eşti menit să fii, în timpul  unui miracol devii rotund în tine însuţi.

Simplul fapt că îţi întâlneşti dublul te reorientează spre tine; nu mai ai aşteptări inutile de la ceilalţi, începi să te simţi incomod în prezenţa celor care nu sunt oneşti cu tine şi obţii puterea să ieşi din raza lor de influenţă, îţi place de tine exact aşa cum eşti, chiar dacă înainte erai profund nemulţumit de fizicul tău, sau de conduită, ori de modul cum comunicai. Îţi înţelegi clar nevoile şi ţi le urmezi într-un fel limpede, fără echivocuri. 

În întâlnirea cu  dublul tău cuvintele  venite între voi sunt de altundeva;  nu sunt nicidecum dialoguri de circumstanţă, ori de politeţe. Cuvintele care existau de dinainte prin ele însele apar singure şi nu poţi decât să le asişti senin venirea pe lume. Înţelegi că niciodată nu ai vorbit astfel cu cineva de prima dată şi mai ales că niciodată nu ţi-a fost atât de uşor să fii tu însuţi. Miracolul unei astfel de întâlniri constă în a te accepta deplin şi în a te cunoaşte fără vălurile înşelătoare întinse de gânduri ori de uzanţe. Atunci eşti TU şi TU de adevăratelea.

Şi cel mai frumos este faptul că între tine şi dublul tău nu poate exista nimic fals, ori înşelător; nu poţi să îl judeci, nici să îl învinovăţeşti, îl înţelegi cum poate nu se înţelege el singur şi vii în întâmpinarea sa; apare atunci tot ce e mai bun şi frumos în tine.

Când ne naştem pe lume avem dorul după frumuseţea, puritatea şi seninul lumii din care venim; de aceea, de multe ori viaţa de pe Pământ ni se pare greu de suportat şi uneori a fi printre oameni e un adevărat chin de care numai invocarea îngerului ne mai  scapă. 

 Când trăieşti conştient miracolul în viaţa ta, renaşti din nou pe lume, însă de data asta cu alte puteri: devii tu însuţi ca un înger pentru oamenii ce trăiesc chinul vieţii de pe Pământ.

Fericirea...

La un moment dat avea să se întâmple şi lucrul acela care îi producea acum atâta angoasă. Trăia pentru prima dată în mod conştient acea stare şi nu ştia cum să o suporte. Dacă i s-ar fi spus altă dată că fericirea este un sentiment greu de suportat i-ar fi râs în nas aceluia care ar fi afirmat aşa ceva, dar acum, pentru prima dată înţelese că până şi fericirea se învaţă a fi trăită. 

Trecuse prin atâtea dificultăţi, prin atâtea tensiuni şi dureri, ajunsese să găsească metode să le suporte şi să le depăşească, încât fericirea îi părea acum nefirească. Nu ştia cum să o trăiască, cum să se poarte normal  în preajma ei. 

Înţelese că e la fel de greu ca atunci când se învăţase cu nefericirea, că e nevoie de un drum de adaptare dar în sens invers şi că mai ales e nevoie să accepte fericirea ca pe ceva cotidian şi că sentimentul de vină nu are rost;  "nu e nici o vină să fii fericit între atâţia oameni nefericiţi", îi spuse un gând, "este ca şi cum un alpinist ar fi stânjenit că a ajuns în vârf după ce a parcurs un drum dificil, sau ca şi cum soarele ar fi stânjenit că ia locul nopţii". 

Înţelese că asta e realitatea: era analfabet în fericire şi că nu erau prea mulţi cunoscători în jurul său care să îi predea acest fel de scriere. Decise atunci că e momentul să lase fericirea să facă parte din existenţa sa, că  are sufletul pregătit deja să o poarte dar că mai e nevoie ca şi mintea să o accepte în cotidian ca pe firescul spălării  pe dinţi, sau ca firescul zâmbetului  unui copil la gâdilatul uşor al unui fulg. 

Abia atunci, gândindu-se la cât de dificil îi părea să trăiască fericirea înţelese cât de imensă nevoie avusese de ea şi că de fapt doar omul o asociază cu vinovăţia pe  când întreaga creaţie trăieşte armonia ei perpetuu. 

FERICIREA este cea din care am fost creaţi, nu putem să o refuzăm fără să ne refuzăm pe noi înşine şi însăşi viaţa noastră. 

o altfel de privire- 36- artist al iubirii

  Iubirea este invocată, dorită, căutată,  aşteaptată, dar foarte puţini se gândesc la iubire ca la o artă şi chiar şi mai puţini se gândesc să devină artişti ai iubirii. 

Să spui că îţi doreşti iubire, că îţi place să o simţi dar să nu înveţi să o practici este ca şi cum declami că iubeşti dansul dar nu ai luat nici măcar o lecţie de dans ci te bazezi pe ceea ce ai văzut la ceilalţi şi pe instictul tău la auzul unei melodii. Poate că reuşeşti să înlănţui nişte mişcări cât de cât armonioase dar lipsa practicii te face să repeţi cam aceleaşi mişcări de la un capăt la celălalt al melodiei, îţi dă gesturi aritmice ori chiar te oboseşte în final. 

***

Ce înseamnă să devii un artist? Potrivit DEX este vorba de acea persoană care are aptitudini şi  talent şi pe care le foloseşte în mod creator într-un domeniu al artei. Înseamnă să repeţi, să practici, să inovezi, să lucrezi în primul rând cu tine pentru a dovedi autodisciplină, voinţă, pasiune în dezvoltarea talentului.

Cred că oamenii au aptitudinea de a iubi înnăscută însă nu fac mai nimic ca să o dezvolte. Ar fi interesant dacă ne-am propune să manifestăm iubire în situaţiile pe care le întâlnim zilnic; la început poate fi întrebarea: "dacă ar fi să manifest iubirea în acest caz, oare cum aş proceda?" Acest lucru va face o mare diferenţă între tu  de dinainte şi TU cel care ai acţionat după ce ai conştientizat această întrebare.
Apoi, cu timpul, se obţine o anume uşurinţă în a manifesta iubire în orice trăieşti. Artistul iubirii este cumva la celălalt pol faţă de Adam care, certat fiind de Divinitate, spune că nu a fost vina lui ci a femeii care la rândul ei arată acuzator spre şarpe. Artistul iubirii nu întinde degetul acuzator spre cineva ci te prinde de mâna sufletului pentru a te încălzi, a te însenina, a te inspira. Artistul iubirii lucrează pe oameni direct şi se adresează întregului. Întâlnirea fiecărui om cu un artist al iubirii îl transformă radical, omul respectiv devenind el însuşi obiectul artei; el este cel pictat, cântat, sculptat, ţesut, frământat, înlănţuit melodic, compus, mlădiat.

Să fii artist al iubirii este o meserie din lista de profesii ale universului şi nu necesită vreo diplomă ori o instituţie anume de exercitat. Este o artă care se practică oriunde, oricând şi care îşi primeşte răsplata în frumuseţea însăşi  care  rămâne după trecerea  artistului.

O altfel de privire-34- Dubla reflectare

Stătea pe malul râului şi îl privea. Se uita cu atenţie la pietrele din albie şi îşi rememora în minte drumul făcut prima dată. Ceea ce îi dădea incertitudine erau două pietre care ieşeau din albie, erau mai mari decât celelalte şi arătau la fel de îmbietor. Se uita la una dintre ele care îi părea acum  a invitaţie, dar îşi amintea că la venire păşise pe cealaltă care se dovedise solidă şi de nădejde. Acum le privea pe amândouă şi sufletul său stătea într-o cumpănă, deoarece piatra neîncercată îi părea mai sigură din această perspectivă, iar cea cunoscută arăta cu totul altfel. Inima îi spunea să încerce piatra care o adusese până acolo indiferent cum îi părea acum.Le privea şi nu găsea siguranţa dorită pentru a face pasul.

***

Erau doar ele două pe acel mal, ceilalţi trecuseră  de mult timp fără să fi manifestat vreo ezitare în locul acela. Acum ei erau departe, iar ea cântărea încă. Prietena sa, fără să i  se fi cerut vreun sfat o îndemnă să păşească pe una dintre pietre. Era tocmai cea care i se părea nesigură. Cealaltă o îndemna din ce în ce mai presant până când, deşi ezita încă păşi, alunecă şi căzu într-un anume fel în albie: lumea se răsturnă în faţa ochilor săi, îşi pierdu orice reper solid,ajunse la orizontală dar ceva din interiorul său se agăţă de ceva din afara sa care o redresă imediat şi reveni în poziţie verticală constatând că simţea doar un uşor disconfort fizic, că nu se udase aproape deloc dar că rămăsese ceva în sine care nu îi plăcea.

Era şi amărăciune, şi sentiment de nedreptate şi uşoară revoltă şi o anume tristeţe.

Ştia că era clar o lecţie primită de la cel la care tocmai fusese în vizită, era acelaşi gen de lecţie care îi fusese predată şi acolo sus, la el acasă în chilia tăiată în stâncă. Făcea corelarea dintre cele două întâmplări, se gândea la ele dar simţea neputinţa propriilor limite. Nu înţelegea şi trăia o acceptare parţială a situaţiei.

***

A trecut vremea şi s-a reîntâlnit cu sine... La un moment dat a retrăit scena de la malul râului de munte, a revăzut secvenţele de atunci, a retrăit sentimentele de atunci şi a înţeles dubla semnificaţie a acelei întâmplări: mai întâi îi fusese predată lecţia ascultării de sine, de propria sa intuiţie, de a-şi fi sieşi credincios în viaţă, indiferent cine i-ar fi spus ce să facă. Era necesar să facă doar ceea ce îi spunea inima că e bine; de multe ori acţionase făcând ceea ce îi spuseseră alţii deşi inima se opunea. 

La ceva timp a văzut şi oglindirea scenei respective, a doua lecţie predată atunci:  faptul că ea însăşi dădea de multe ori sfaturi fără a-i fi cerute şi  poate că  oamenii le urmau fără să fie convinşi şi astfel îi făcea să alunece pe pietre greşite.

Se opri şi mulţumi acelei zile şi acelei clipe de inspiraţie.