Scara

- Ei, ce e? De ce nu zici nimic?

- Nu pot să îmi desprind privirea...

-Aaa, scara... da, e frumoasă.

-Frumoasă, zici? E neverosimil de atrăgătoare. E uimitoare...E fabuloasă...

- Te atrage?

- Da, e magnetică. 

- Ce îţi place atât de mult la ea?

- Îmi place alăturarea, îmbinarea. E prima dată când văd materializată îmbinarea în felul acesta. Sunt două părţi separate, care pot fi la fel de bine singure, dar care ajunse la o anume distanţă realizează un întreg. E ca şi cum aş vedea două fiinţe, parcurgând stări evolutive asemănătoare şi care întâlnindu-se îşi dau seama că se potrivesc şi că parcursul fiecăreia separat se uneşte frumos cu parcursul celeilalte, formând o treaptă mai mare, mai comodă pentru cine vrea să pornească pe acea cale.  Ca şi cum se întâlnesc două fiinţe care alăturându-se, pornesc împreună şi  formează o scară.

- Crezi că e posibil aşa ceva?

- Da, au fost întâlniri de genul acesta pe lume.

- Crezi că e greu?

- Cred că e greu, da. Cel mai greu e să potriveşti cele două părţi din propria fiinţă, să le aranjezi astfel încât tu însuţi să devii o scară. Cred că dacă reuşeşti aşa ceva, e posibil şi alături de altcineva.

- Oricine, altcineva?

- Cineva care va fi făcut acelaşi lucru cu sine. Poate fi o întâlnire dintre maestru şi discipol, dintre doi îndrăgostiţi, dintre un părinte şi un fiu. Poate fi o întâlnire peste timp chiar sau peste văluri...

- !

- Scuze, am rămas fermecat de această lucrare. În fond e doar o scară, nu? 

foto: Sorina :)

O altfel de privire- 7- Globul

Stăteam de ceva timp privindu-l. Mă atrăsese modul cum arăta: era un glob perfect, cu grijă lustruit de o mână divină invizibilă. Mă uimeau culorile ca nişte raze care se uneau în el, veneau din toate părţile, sau poate că dimpotrivă, ţîşneau dinăuntrul său înspre toate direcţiile. Văzut de departe părea o sferă luminoasă, multicoloră.

M-a fascinat din prima clipă; priveam cu încântare părţile unde mă atrăgeau culorile şi sufletul meu se bucura sau cunoştea tristeţea din nuanţa pestriţă.

La un moment dat m-am apropiat mai mult şi am descoperit că suprafaţa ce părea netedă de departe, era compusă din faţete cu forme diferite ce aveau culori proprii.

După o vreme am dorit să văd şi mai de aproape şi când ochiul meu s-a acomodat cu distanţa am văzut că faţetele arătau porţiuni de viaţă, repetabile; încăperi diferite ale unui castel prin care obişnuiam să trec periodic; m-am văzut cum prin timp şi prin vârste trec prin faţeta- încăpere cu formă de inimă, de natură, de diplome, de stea, foc în cămin, sport, aer liber, convivilitate, tăcere de pisc înzăpezit. Porţiuni de pasiune, insule de indiferenţă, enclave de laşitate, fărâme de curaj magic, urme groase de milă de sine sfâşietoare.
Niciodată nu stăteam permanent în vreo încăpere, adăstam  o vreme, apoi reveneam în alt timp.

Într-o clipă magică m-am văzut diferit: mă priveam cum  cu ochi miraţi şi lacomi contemplam globul în care mă vedeam trecând prin fiecare faţetă a vieţii şi cu uimire cutremurată de iubire înţelegeam că puteam schimba culorile razelor globului meu pentru ca şi el să devină alb strălucitor...era viaţa mea.

"I was here!"

„Înaintea mea

Cărarea,

Kilometru după kilometru,

secole după secole,

se întinde albă...”

Jiddu Krishnamurti „Cărarea”

Am parcurs o bucată bună din cărarea vieţii din urmă ducând întrebarea ce mă chinuia: „Care e rostul meu pe lumea asta?” Sunt unii oameni care ştiu clar ce au de făcut în viaţă: unii se nasc spre a face o meserie, alţii spre a crea ceva nou, unii fac toată viaţa acelaşi lucru şi devin experţi, alţii îşi construiesc singuri calea spre unde vor să ajungă. De foarte timpuriu am ştiut că fac parte din categoria acelor oameni care nu ştiu precis care e drumul lor şi dacă privesc acum în urmă constat că au fost situaţii când am pornit chiar pe un drum perpendicular pe calea iniţială: în profesie, în viaţa personală ori de familie au existat nu doar meandre ci destule ramificaţii, care, paradoxal, m-au adus tot la acelaşi ax!

Cu vreo douăzeci de ani în urmă traversam o criză profundă a necunoaşterii menirii personale care mă dusese spre disperare; instinctiv am umplut atunci o pagină mare de registru cu patru cuvinte, scrise repetat, până la obsesie: „Oana are un rost.”

Acum înţeleg că deşi am trăit inconştient o mare parte de timp, ceea ce era necesar să fie, s-a întâmplat şi că viaţa m-a condus acolo unde trebuia să fiu EU.

***

Zilele  din urmă m-au făcut să retrăiesc aceste gânduri, însă din perspectiva părintelui: ce le voi spune fetelor mele în câţiva ani, atunci când vor trece şi ele prin frământarea aceloraşi căutări?

Din tot ce am trăit până acum sunt sigură de un singur lucru: că mereu am vrut să trăiesc frumos, asta am ŞTIUT încă dinainte de a avea amintiri. Ăsta a fost axul meu, poate altfel decât ceea ce ne-am aştepta: o profesie, un post, o creaţie; a fost un ideal pe care nu l-am conştientizat decât recent ca atare, dar care el singur m-a purtat pe cărarea mea.

Apoi, un alt lucru pe care îl ştiu este că fiecare viaţă se construieşte cu fiecare zi şi că nu suntem chemaţi să facem mereu lucruri extraordinare, fapte care ne fac celebri, ne aduc glorie ori bogăţii; ceea ce suntem meniţi este să trecem prin fiecare zi cât mai armonios şi să onorăm orice întâmplare ni se iveşte în cale; să atingem cu iubire orice inimă. Pe Pământ nu vom cunoaşte niciodată toţi oamenii, ci doar o mică parte a lor-  doar aceia sunt cei care ştiu că noi am existat; pe aceia inima noastră i-a vizitat şi acolo a poposit un răgaz. Inima mea vrea să lase un zâmbet şi o rază caldă în orice inimă prin care a călătorit.

Dacă ar fi să spun mai puţin poetic şi mai pe înţeles, voi împrumuta cuvintele dintr-o carte de Dan Seracu : „Înaintea ta Divinitatea a pus o cărare, diferită de la om la om, cărare la sfârşitul căreia este examenul cel mare dinaintea saltului spre lumile superioare. Parcugând această cărare avem două ţeluri: acumularea de cunoştinţe şi facerea de bine.”

***

Cam atât şi bucuria de a afirma: „Şi eu am fost aici!”

Dăinuire

Acolo sus, pe platourile muntoase, trăiesc cele mai armonioase momente ale vieţii mele. De câte ori simt că oraşul mă sufocă, de câte ori lumea nu mă mai atrage ori simt că rădăcinile nu îmi mai stau în teren solid, mă duc la munte. Vîrfurile sale îmi dau sentimentul de echilibru, de înţelepciune, de totală încredere, de întâlnire cu divinul. Puritatea zăpezilor din iarnă ori verdele curat al verii îmi bucură sufletul şi îmi alipesc privirea.

Mărturisesc fără urmă de tăgadă: iubesc muntele!

Azi l-am vizitat. Deşi am străbătut aceleaşi drumuri din vara trecută, m-a întâmpinat cu altă înfăţişare: Iarba uscată amestecată cu porţiuni de pietriş şi noroi, ori fâşii maronii de zăpadă, îmi sugerau imaginea unei preafrumoase surprinsă în intimitatea ei, nearanjată şi fără chef de oaspeţi. Ne-a întîmpinat însă cu tot fastul cuvenit anotimpului de îndată ce am pătruns puţin în spaţiul său: coamele acoperite cu iarbă uscată de culoare nisipie erau pictate în mov de brânduşele vesele.

M-am oprit pe o pantă, m-am aşezat şi mi-am lăsat privirea să mângâie crestele din jur. M-a mirat muntele din faţă: arăta ca un tigru; suprafaţa lui nu era nici albă, nici verde, în nici un fel cunoscut; erau porţiuni de zăpadă amestecate cu porţiuni de nezăpadă, ca şi cum muntele nu se decidea cum să fie: ori alb, ori negru. Şi muntele cunoaşte perioade de nehotărâre?, m-am întrebat. Apoi m-am gândit la cum apare el de fiecare dată cu altă înfăţişare, în funcţie de anotimp: e şi cenuşiu, şi verde crud, şi verde verde, e arămiu şi bej, e pur de alb şi lucitor în faţete de cristal. M-am gândit apoi că de câte ori am fost la el, în orice perioadă am nimerit, oricum s-a prezentat, chiar şi nehotărât ca azi, am avut acelaşi sentiment de pace,de bine, de iubire, de divin. Şi azi am înţeles că nimic şi nimeni, oriunde s-ar situa pe scara evoluţiei, nu rămâne neclintit, ci se schimbă, se transformă, cunoaşte perioade de limpezime şi puritate, dar şi perioade de incert şi nehotărâre şi că niciodată, cât va exista nu va fi altfel.

 Esenţa nu constă în înfăţişări. Muntele de azi este tot ce mă face să simt datorită lui şi nu din ceea ce ating ochii mei prin anotimpuri.