O altfel de privire-223- Priviri...

 Mă surprind cum  privesc la tine cu ochi multipli, diferiți  de lumină sau  afect... uneori îmi vii în fața ochilor  din suflet, când inimile noastre se recunosc și își amintesc tot ce și-au promis ... alteori te arăți  în lumina privirii de stea pusă dinadins în mijlocul distanței dintre talerele acelei justiții invizibile, cântărirea celestă ce știe  măsura corectă din toate... sunt apoi momente în care te văd ochii din spatele ochilor tăi, aceia care doar ei îți știu furtunile și frământările... sunt câteodat” acele momente în care apari în fața ochilor mei închiși, când dorm - știu că ai fost acolo abia după ce mă trezesc și adulmec urma ta ce persistă o vreme... dar mai ales, în unele zile, ai obiceiul să te arăți ca și cum te refaci din dezintegrări lângă mine și mă însoțești o vreme în fața ochilor de dinăuntru, aceia care văd în același timp  ce e de-o parte și de alta.

Multiple sunt felurile în care privirile noastre se ating...

El Camino

Cu ceva ani în urmă, în seara de sfârşit de an, timp de câteva ore mi-am imaginat cum o dorinţă dragă devine realitate. Îmi doream de ceva timp să merg pe Camino de Compostella şi în seara aceea am făcut o bună parte din drum în imaginaţie. Am simţit atunci în acele ore cum ar fi fost să merg pe jos aproximativ opt sute de km pe orice tip de vreme, eu cu mine, cu gândurile mele, cu emoţiile, cu stările. M-am văzut în situaţii necunoscute, neplăcute, m-am văzut trecând prin momente lipsite de un minim confort; am parcurs singură o mare parte din Camino de Compostella şi pe lângă perioadele ademenitoare mi-am cunoscut fricile care s-ar fi manifestat şi care se manifestaseră şi până atunci în diferite împrejurări.

***

Apoi, într-o altă seară am trăit revolta aşteptării unui suflet drag şi atunci i-am spus în mintea mea toate câte se întâmplă în absenţa sa: toate trăirile la care nu va mai asista vreodată, toate schimbările pe care le ratează, toate modificările prin care trec, timpul ce schimbă înfăţişarea, structura, fermitatea, culoarea părului...

Mi s-au perindat prin faţa ochilor revoltaţi unghiuri de siluetă modiificate de trecerea lunilor, anilor..., mi s-au perindat zâmbete diluate de tristeţe, râsete atenuate de neîmpărtăşire şi toate acestea i le spuneam în acel moment de comunicare imaginară.

***

Într-o altă străfulgerare am revăzut parcursul alături de un om care nu a observat nimic din toate astea deşi a fost alături: Prezenţa sa nu a făcut ca momentele amintite mai devreme să fie atenuate ori să se risipească : ele au existat atât în prezenţa cuiva  cât şi în absenţa altcuiva.... Şi într-un alt moment scurt mi-am dat seama că de fapt Camino este drumul vieţii însăşi, cu toate confruntările cu fricile personale, cu limitele şi barierele trasate vreodată, cu toate momentele de insecuritate, disconfort ori retrageri şi izolări, cu toate transformările obligatorii.

Pe drumul vieţii mergi cel mai des singur deşi în acelaşi timp merg mulţi alţii...pe drumul vieţii eşti tu, cu tot ce ai în tine. La un moment dat, atunci când începi să înţelegi, când îţi dai seama că ceea ce trăieşti ai fi trăit oricum pentru că ţine de intimitatea ta, începi să  parcurgi distanţe mai mari alături de alţi pelerini şi încet, încet barierele personale încep să dispară: abia de atunci  se creează o comuniune frumoasă cu ceilalţi, abia de atunci simţi frumuseţea drumului, miracolele lui şi bucuria trecerii pe acolo. 

Focul aprins

Mi-am aprins cu trudă focul, am pus în el vreascuri de lacrimi fierbinţi
Am adunat rugi de înfrângeri şi trude,
Am pus jarul de după arderea frunzişului din tufe
Mi-am rupt lăstarele vechi din trunchiul tânăr
Mi-am pus mugurii la încolţit şi mi-am aprins  focul cel viu
L-am parfumat cu smirnă şi cu cetină din nemurire
L-am înteţit cu ritmul din suflet ca să îmi amintesc,
Ca să ne amintim cum să ne aprindem focurile de pe vârfuri,
Cum să trimitem iar semnale de dor şi de luptă şi de veste bună,
Mi-am aprins iar focul vieţii ca să mă duc spre veşnica lună,
Ca să luminez ca veşnicul soare şi pentru ca tu să îţi aminteşti de mine
Când vei sta în lung sub cerul nopţii albastre privind la licărul de stea.

Cântec

Şi sunt acele zile când te simţi ca imaginea apei fără tremur; când nici gândurile nu par a avea  vreun rost, când stai şi aştepţi ceva ce nu mai vine; te simţi ca "înainte de". E o stare de tulburare nemişcată. Nu e nici un fel de înaintare, nici măcar o pedalare în gol nu pare a fi, e un fel de între şi între şi ai sentimentul puternic că îţi iroseşti viaţa, că timpul trece fără ca tu să îi dai vreo valoare şi te afunzi într-o stare terifiantă de acceptare cehoviană.

Sunt acele zile când, precum imaginea neclintită a unui lac speri o adiere, o scufundare, o tresărire ori măcar vârtejul unei pietre care să spulbere bovarismul înfiorător în care trăieşti.

***

Sunt apoi acele momente când  de nicăieri se porneşte furtuna. Cât timp eşti orb la tine, te copleşeşte forţa ei devastatoare şi rămâi la nivelul frustrărilor trăite  ca pe nişte nedreptăţi adresate propriei persoane. Cu timpul începi să întrevezi cum de fapt ceva din tine pregăteşte fiecare stare şi cum ceva din tine o şi anunţă cu o vreme înainte.
Cu timpul începi să te bucuri când trăieşti o furtună înexplicabilă pentru că în acele momente ţi se arată cel mai bine ce ai de făcut. Abia atunci primeşti informaţiile referitoare la faptul că ai luat-o pe un drum greşit. E ca şi cum pe şosea fiind, îţi aminteşti că în urmă cu câţiva km ai trecut pe lângă un indicator pe care însă l-ai ignorat. Te opreşti, te întorci şi îl iei în seamă. După aceea îi vei observa prezenţa oriunde îţi va apărea. Furtunile personale, la un moment dat încep să ţi se pară absurde tocmai pentru că îţi lasă trupul fără forţă şi nici măcar nu poţi indica de ce te-au traversat, de ce le-ai lăsat să te parcurgă. Pur şi simplu nu ştii ce le-a declanşat. Acela este un moment frumos de cotitură a fiinţării; atunci dacă e posibil, parcurgi încă o treaptă din urcuşul personal şi înţelegi rostul. Atunci dispare absurdul.

***
Vine o vreme când pricepi cât de vast, încântător şi nelimitat este drumul prin tine însuţi.

O altfel de privire-6

„M-am trezit şi te-am văzut lângă mine”...Inima mea a fost copleşită de atâta dragoste; zâmbeam şi plângeam, era o fericire mai presus de fiinţa mea.

M-am trezit şi te-am văzut ...e atâta lumină la TINE şi e atât de încărcată inima mea, a noastră, are atâtea de limpezit...fiecare fulg cade acum pentru albire, pentru purificare...sunt atâţia fulgi, atâţia fulgi care cad pentru tine, pentru mine, pentru ea, pentru el, pentru NOI.

Fulgi de nea...”mai vârtos decât zăpada mă voi albi”... vom plânge, vom zâmbi ...vom străluci!