Secret Santa -Tai chi 2014

 La un moment dat apar oamenii care trăiesc şi  iubesc din esenţa fiinţei lor, de dincolo de înfăţişare, de schimbări, de aparenţe; oameni care şi-au dat la o parte straturile sezoniere, emoţionale, şi-au lepădat măştile, au parcurs drumul până dincolo de impulsuri şi de manifestările tipice  vârstei, sexului, constituţiei şi au descoperit imuabilul din ei. Au simţit imensa bucurie asemănătoare contemplării muntelui Fuji de dincolo de ramurile inflorite de cireş, s-au umplut deplin de acea stare şi din acel vârf însorit luminează şi trimit raze  către ceilalţi oameni. 

Sunt oameni care se adresează din miezul fiinţei lor către miezul fiinţei tale, îţi transmit mesaje din eternitate, te cunosc dincolo de capricii, de anotimpuri de fluctuaţii, dincolo de convenţii, de impresii. Sunt cei care şi-au întâlnit esenţa şi de aceea pot trece dincolo de  învelişurile tale, până la esenţa ta, până la fiinţa infinită

Năluca...

" De ce nu admiţi adevărul?
  Care adevăr?
  Că lingura nu există."  - Matrix

Fuioare, visuri, iluzii, convingeri...

Dacă azi aş veni şi ţi-aş spune, "De ce nu admiţi adevărul?" ai şti despre care Adevăr  vorbesc? Dacă ţi-aş spune că tot ceea ce trăieşti este Visul tău şi că din absolut tot ceea ce există acum în viaţa ta te bucuri de nişte beneficii. Indiferent dacă trăieşti o situaţie nefericită sau nu, este pentru că TU ţi-ai creat-o prin convingerile tale şi stai încă în ea pentru că beneficiile ei încă te mulţumesc.  Ştiu că îţi e greu să înţelegi sau să admiţi dar vine  un moment când devii conştient de faptul că  TU eşti  acela care îşi  poate schimba convingerile şi pe cale de consecinţă visul pe care îl trăieşte.

 ACUM e singurul adevăr deplin, acum, trăit cu tot sufletul, cu toată onestitatea îţi schimbă definitiv viaţa şi conştiinţa. Priveşte în jurul tău şi acceptă că oamenii, situaţiile şi stările au fost create de tine, sau de mintea ta atunci când o anume parte din tine a dorit puternic să trăiască un  scenariu. Nu, nu e rău deloc atâta timp cât ai avut de învăţat, transformat, şlefuit dar când simţi că nu mai aparţii, că nu mai faci deloc parte din acel registru, în loc să te tângui, revino la convingerea care ţi-a creat propriul scenariu şi schimb-o, treci la ceva ce te reprezintă în noua stare, în noua situaţie. Onorează cu respect şi recunoştinţă tot ce ai trăit, mulţumeşte, iartă şi CONTINUĂ!

Fărâma de timp...

Am început acea zi cu sentimentul omului pe deplin mulţumit de sine, de lume, de viaţă. Îmi plăcea cum arăt, îmi iubeam lumina de pe chip, siguranţa care mă locuia, liniştea din suflet care mi se cuibărise de la o vreme, felul cum se deschideau drumurile în faţa mea. Eram încrezătoare şi veselă, simţul umorului revenise şi el. Mă simţeam frumoasă şi totul era bine. 

Orele au trecut firesc până la un moment dat când brusc, totul a basculat la 180 grade: mai întâi a fost un rău fizic, apoi chipul mi s-a schimbat ştergând lucirea din ochi, iar la puţin timp, cineva a deschis uşor o uşă în mintea mea şi mi-a arătat cum totul, totul este gândit dinainte de conştiinţa universală. Ne-am văzut pe noi oamenii cum ne imaginăm ştiutori, superiori unii altora, cum avem sentimentul că ştim cum se întâmplă lucrurile, şi din ce cauză; am înţeles într-o fărâmă de timp  imensa discrepanţă între ceea ce  credem noi şi micimea la care e  foarte posibil să fim, distanţa imensă între ceea ce bănuim că facem  şi ceea ce putem cu adevărat face şi m-a cuprins un sentiment de cădere bruscă la dimensiunea la care ne-am văzut.  Nu e deloc confortabil să înţelegi că e posibil să nu ai liber arbitru, că tot ceea ce trăieşti e posibil să fie deja scris dinainte şi tu să nu ai posibilitatea de a schimba ceva. Când trăieşti această înţelegere te întrebi apoi dacă e posibil să mai fii fericit, dacă e posibil să mai fii vesel.

Trăiam aceste desluşiri, venise  imaginea de pigmeu care se aşezase pe noi toţi,  şi mă întrebam cum poţi deveni copac în condiţiile astea: să trăieşti cu atâta viaţă şi energie în interior când în exterior treci repetat prin toate anotimpurile în mod succesiv, cum poţi să te bucuri, să simţi iar iubirea...ceva fundamental se schimbase ... am acceptat că sunt pregătită să pornesc pe  un drum nou, de la start, un drum pe care să trăiesc armonia din toate...

De-atâta viu...

De atâta viu începusem să simt cum îmi cresc crengi groase, şi ramuri subţiri, cum totul din mine redevenea vegetal ; aveam sentimentele pietrei şi ale copacului, ştiam blândeţea muşchiului înmugurit şi atingerea de mătase a verdelui din iarbă; trecusem prin starea de toamnă a frunzei ce primeşte arsura brumei dar nu mai sângeram în turbioane de jale, nu mai desfăceam bluza ca să arăt locul inimii unde  să îşi împlânte tristeţea pumnalul. Trecusem prin uşa spre vegetal şi spre mineral; preabine  ştiam că frunzele ce cad se reîntorc în muguri ce devin iar frunze; ştiam preabine că totul este de-a pururi şi că nimic nu dispare cu adevărat. 

***

De atâta viu mă umplusem de trăiri felurite, părea că totul s-a schimbat şi simţeam prin sângele din vene praful de piatră, şi verdele de viu, simţeam cum mă învăluie în orice clipă  adăstarea în pace. Devenisem aşa o pace imensă, încât nici o exaltare nu mă traversa: nu mai puteam nici să mă bucur nemăsurat, nici să mai sufăr peste poate. De atâta viu simţeam  trecerea prin vreme şi anotimpuri, prin ploi, ger  prin  arşiţă  a copacului, a pietrei, a curbei ce urcă spre a coborî ca să pornească iar cu avânt în sus. De mult viu, ritmul viului din mine se schimbase şi se luase de braţ cu ritmul de copac şi cu cel de piatră. Învăţasem să mă rostogolesc, să cresc, să rămân în neclintire... învăţasem să mă despart. 

Fii-mă!

A venit îngerul cu o floare în mână şi mi-a zis :"Miroase-mă, ca să ştii de departe când mă apropii" şi am simţit cum pătrund în voalul  de miez de pâine, şi de smirnă şi de miez de munte.

A venit îngerul cu cartea în mână şi mi-a zis: "Află-mă ca să ştii care e adevărul" şi m-am aflat în fără de starea clipei, am intrat în interiorul lucrurilor şi al fenomenelor

A venit îngerul cu sabia în mână şi mi-a zis: " Luptă-mă ca să poţi cunoaşte sfârşitul şi începutul" şi mi-am trecut toate ale mele prin colţii încercărilor din luptele cu îngeri.

A venit îngerul cu o cheie în mână şi mi-a zis: " Ascultă-mă, priveşte-mă , simte-mă ca să poţi crea" şi mi-a trimis puzderie de seminţe ca să le scriu pe rând şi să le plantez în tot ce trăiesc.

A venit îngerul cu lacrimi în pumni şi mi-a zis: " trăieşte-mă în tot,  direct, trăieşte-mă ca şi cum  nu ai avea trup ca să poţi deveni" şi mi-am pus tălpile pe trepte de nor ca să văd lumina din întuneric.

A venit îngerul şi mi-a zis:"Fii-mă!"şi am cunoscut şi iadul şi raiul.

A venit îngerul cu lumina ochilor în raze şi mi-a zis :" Omule!" şi atunci m-am purtat prin ceea ce e  gândul divin până când totul, dar absolut totul îşi va fi dezvăluit sensul.

Alfa...

Începea o altă zi ... ca de obicei am purces la ritualul de dimineaţă, am ascultat în mine şi părea linişte. Am trecut la treburi dar ceva de dincolo de voinţă mă făcea să adăst în gesturi, îmi încetinea mişcările... am înţeles că era o altfel de zi... m-am aşezat şi am aşteptat să vină ... gândul acela de tine a apărut primul şi ţi-am căutat chipul; era la fel de familiar ca întotdeauna. Brusc în suflet a crescut o rafală de furtună adusă de nicăieri şi lacrimile au ajuns repede pe obraji. De ce? a apărut stingher şi a dispărut şters odată cu dâra ce lucea spre bărbie. 

M-am ridicat şi un alt gând a apărut: Întoarce-te la tine, revino, cunoaşte-te! M-am întors la mine ca şi cum eram foarte departe, m-am privit şi încetişor mi-am lăsat hainele să cadă rând pe rând. Era uimire şi teamă ce simţeam: teama era de cândva de foarte departe şi de foarte demult: era teamă de corpul acela în care eram, era teama de senzualitatea lui, de raţiunea lui pe care nu o cunoşteam dar a cărei intuire mă speria; uimirea venea din dubla senzaţie de eliberare ce mă invada: era ca şi cum odată cu hainele de pe trup se duceau rând pe rând apăsările din suflet. Când trupul a rămas nud am rămas în linişte; era ca şi cum îndepărtasem o învelitoare groasă de pe o mulţime de boboci ce stătuseră aplecaţi de greutatea învelişului şi acum se dezmorţeau, îşi ridicau inflorescenţele spre cer şi îşi desfăceau delicat petalele spre lumină. Odată cu trupul meu care se trezea, sufletul se curăţa şi o lumină blândă îl locuia. Mi-am plimbat trupul prin încăperi, am simţit cum se obişnuia cu aerul, cu spaţiul, cum se încadra în multul viu. M-am oprit în faţa oglinzii şi l-am privit şi apoi mi-am întîlnit privirea: trupul, ochii, totul zâmbea: eram lumină, eram viaţă. Era atât de frumos totul, atât de viu şi de tânăr,  a naşterea, a renaşterea. 

E dimineaţă, e  de trei ori şapte şi m-am născut iar pe Pământ. 

Il y a ... nous

 Există sentimente pe care le înţelege doar luna când paloarea-i  tremurândă luceşte prin noapte,
 Există trăiri pe care le ştie doar soarele când aureşte pielea,  când  pârguieşte roade,
 Există dureri pe care le spui doar stâncii care adastă mută  cât  valul îi taie din trup
 Există iubiri pe care le bănuiesc doar vulcanii când  aruncă din măruntaie clocotul părjolitor,
 Există potriviri pe care  le ştie  doar vântul când îmbrăţişează perfect orice contur,
 Există mistere şi  înlănţuiri pe care doar sămânţa le pricepe când decide să încolţească
 Există atâţia,  atâţia oameni şi... existăm noi.

***

Il y a des sentiments que seulement la lune peut comprendre quand sa paleur etincelle fort dans la nuit,
Il y a des vécus connus uniquemet  par le soleil quand il dore la peau, quand il mùrit les fruits,
Il y a des souffrances qu"on partage seulement avec le rocher quand il reste muet auprès de la vague qui taille son corps.
Il y a des amours que seulement les volcans soupçonnent quand leur chaleur  jaillit  des tréfonds,
Il y a des correspondances ... le vent seul les connait  quand il embrasse parfaitement tout contour,
Il y a des mystères, des enchainements que seulement la graine connait quand elle se décide à pousser;
Il y a tant et tant de monde, et il y a ... nous.

Darul...

Trăim o parte a vieţii imaginând lucruri viitoare, situaţii, trăiri... primim oamenii în viaţa noastră cu sentimentul că ei sunt ai noştri, îi "luăm în stăpânire" când intră în viaţa noastră, ne purtăm cu ei ca şi cum ne aparţin de drept, nu îi ascultăm cu adevărat ci mai degrabă suntem cufundaţi în starea noastră perpetuu şi ne supărăm atunci când ei par să nu ne-o înţeleagă, cerem de la ei constant şi ne învăţăm să primim pentru că aşa se văd lucrurile din punctul nostru, ajungem să ştim ce ar fi bine să facă, ce ar fi bine să nu facă, îi pedepsim dacă nu au un comportament conform aşteptărilor noastre ...

Trăim o parte bună a vieţii în care, indiferent dacă suntem egocentrişti sau nu, simţim din perspectivă umană.

La un moment dat avem sentimentul cert că ceea ce ne aparţine cu adevărat sunt doar trăirile noastre, decoperirile personale, înţelegerile, punţile din noi pe care le creăm şi peste care reuşim să trecem. Începem să vedem şi o altă variantă a ceea ce trăim şi oamenii pe care îi întâlnim nu mai sunt bunurile noastre ci devin  purtătorii unor chei : prin ceea ce ne fac să simţim, prin situaţiile pe care le creăm împreună, prin ceea ce ne trasmitem unul altuia, ne ajutăm să descuiem încăperi ferecate din noi şi din univers. Fiecare om poartă un dar special  pentru celălalt, fiecare om pe care îl întâlneşti te învaţă ceva anume, ceva ce  nu  aflaseşi singur până atunci; uneori unul dintre cei doi ştie deja acel ceva, alteori nici unul nu bănuieşte măcar, fixat pe dorinţa pe care o nutrise dintotdeauna. Se întâmplă însă ca oamenii care îţi aduc cea mai mare suferinţă să fie şi cei care au darul cel mai important pentru tine, darul pe care de fapt chiar îl doreai, îl aşteptai fără ca măcar să fii conştient de asta. 

Trăim o altă parte a vieţii când vedem lucrurile din perspectiva divină şi primim tot ceea ce trăim aşa cum vine dar şi cu bucuria recunoştinţei faptului că a fost posibil. Chiar şi dacă după această înţelegere există lacrimi, sau durere, ele au altă încărcătură şi alte urmări în viaţa tuturor pentru că noua înţelegere şterge dorinţa de a îl pedepsi pe celălalt atunci când nu se comportă aşa cum doreşti sau te aştepţi tu. Până atunci, dacă celălalt nu făcea ceea ce doreai, dacă nu primea tot ceea ce îi ofereai sau dacă nu îţi dădea tot ceea ce îi cereai, apărea aproape instantaneu gândul răzbunării, sau al "pedepsei" chiar şi la nivel subtil. După acel moment de schimbare a înţelegerii vieţii tale, începi să observi darurile oamenilor din viaţa ta ... până şi absenţa unora este plină de daruri... şi atunci nu poţi decât să fii recunoscător pentru tot, TOT ce trăieşti, pentru tot ce poţi să simţi, să imaginezi şi să creezi.  

Şi exact atunci, în acea perspectivă nouă îţi vezi frumuseţea, măreţia şi accepţi minunea faptului că exişti şi încetezi să îţi mai faci singur rău... după aceea o vezi în toţi şi în tot ceea ce trăieşte pe lumea asta.

Gloria in excelsis Deo

"C'est écrit..."

Il y a plusieurs livres qui nous accompagnent sur la route: des livres offerts, des livres achetés; des livres tant désirés; des livres lus et relus mille fois avec la meme passion, des livres qu'on écrit seul ou ensemble mais au-dessus de tout il y a le Grand Livre de la Vie où tout est écrit; parfois on arrive à comprendre qu' en dépit de nos efforts, en dépit des conseils des autres ou de notre raison, nous nous trouvons au beau milieu des pages de ce livre, juste à l'intérieur du chapitre qui nous est consacré, où nous sommes les personnages choisis par le Grand Narrateur.

Quand nous vivons l'absurde, l'impuissance, quand nous constatons que nous ne sommes que les personnages ébauchés par un Illustre Panache, on accepte et on se dit "C'est écrit"; on vit alors le  mystère de la compréhension de l'ineffable et à notre tour, on ne le dévoile non plus  mais une sorte d'autre magie nous envahit pour le reste de notre parcours et nos contours sortent de l'histoire pour écrire à leur tour de nouveaux  réves sur la Terre.

***

Există o multitudine de cărţi care ne însoţesc pe drumul nostru: cărţi oferite, cărţi cumpărate, mult dorite, citite şi recitite de mii de ori cu aceeaşi pasiune, cărţi pe care le scriem singuri sau împreună dar mai presus de toate există Marea Carte a Vieţii unde totul este scris; uneori reuşim să înţelegem că în ciuda eforturilor noastre, a sfaturilor celorlalţi sau a raţiunii însăşi, ne găsim de fapt chiar în mijlocul poveştii din această carte, exact la capitolul care ne este destinat şi în care suntem personajele alese de Marele Narator.

Când trăim absurdul, neputinţa, atunci când constatăm că nu suntem decât personajele schiţate de un Panaş ilustru, vine acceptarea şi spunem: "Este scris"; atunci trăim misterul înţelegerii inefabilului et ne vine rândul să nu îl dezvăluim dar un fel de magie intră în noi pentru restul drumului iar contururile noastre ies din poveste pentru a scrie la rândul lor istoria unor noi vise pe Pământ.

Când mă iubesc...

În ziua aceea m-am dus la el ca să aflu răspunsuri...a privit undeva, apoi mi-a întâlnit ochii şi mi-a zis:"nu ai iubit viaţa şi nici nu te-ai iubit pe tine". 

L-am privit şi ceva din mine a început să se mărească până când s-a făcut întrebare: Ce înseamnă să mă iubesc pe mine? Nimeni nu m-a învăţat ce înseamnă, nimeni nu mi-a arătat vreodată. Dacă îmi spun "Te iubesc" privindu-mă în oglindă nu e mare lucru ca trăire. Cred că ar trebui să existe mai întâi trăirea şi apoi nevoia de a mă privi, a-mi zâmbi şi a-mi spune:"Te iubesc, măi! Te iubesc, tare mult" să vină firesc. 

M-am gândit la tine atunci, m-am gândit să te întreb asta  când te văd. 

M-ai ascultat şi apoi ai întrebat: "Ce înseamnă pentru tine să iubeşti pe cineva?"

Am stat o vreme şi ţi-am răspuns: "În primul rând tot ce fac pentru casă o fac de drag pentru celălalt, dacă locuim împreună. Apoi pot să fac multe pentru el, chiar multe: servicii, încurajări, mângâieri, aprecieri, să petrec timp cu el. Când se întâmplă ceva, când celălalt mă răneşte, încet, încet mă opresc din a le face, nu le mai fac cu bucurie, cu drag dacă e obligatoriu, cum ar fi treburile în casă, ori nu le mai fac deloc Culmea e că tot eu sufăr când nu le mai fac pentru că aş fi vrut să continui în a iubi, în a a-mi demonstra afecţiunea"

"Aha, mi-ai zis, şi cu tine, în relaţia cu tine, cum e?"

" Să-ţi zic la ce mă gândesc ... eu mă văd precum o sferă de lumină care are simţuri şi conţiinţă şi care la un moment dat intră într-un corp, în casa pământeană. Relaţia mea cu mine poate fi înţeleasă şi ca relaţia mea cu trupul meu: cum mă port cu el, cum ştiu să îl ascult, să îi înţeleg mesajele, să îi răspund, cum îl tratez, cum îl respect ...cum îi învăţ limbajul. Când mă iubesc mă stimez, mă ascult, sunt blândă şi bună cu mine, sunt afectuoasă şi nu îmi fac rău, nu mă răzbun pe mine, nu mă umilesc, nu îmi impun situaţii înjositoare. Când mă iubesc îmi zâmbesc prin toate celulele, prin toţi porii, iau decizii după ce ţin cont şi de mine; petrec timp cu mine, îmi fac servicii, mă încurajez, mă apreciez, îmi fac cadouri, mă recompensez şi îmi respect dorinţele." 

Dar modul cum trăieşti cu oricine altcineva fiecare clipă, cum faci treburile în prezenţa sau în absenţa sentimentelor celorlalţi, cum treci prin fiecare moment al vieţii? e tot relaţia ta cu tine. Dar gândurile pe care le cultivi? Arată ele  iubirea faţă de tine, iubirea în general? Dar modul cum vorbeşti, cum te hrăneşti, cum respiri, cum păşeşti...arată iubirea?

Totul, tot ce trăieşti pe lumea asta arată dacă te iubeşti sau nu.

Răspunsul

Ne întâlnim unii cu alţii, ne alăturăm, trăim stări, emoţii. La un moment dat ajumgem la un paroxism al simţirii şi îl împărtăşim, e atâta fericire în noi, atâta graţie pe care vrem să o transmitem, să o facem cunoscută şi spunem prin cuvinte, prin gesturi sau  înflorim în noi acel " te iubesc"  unic... îl trasmitem şi... vine un suflu rece... ştim în momentul acela că celălalt nu simte ca noi, nu a înţeles sau nici măcar nu a băgat de seamă marea trăire. Celălalt care este ACELA, iubitul, fiinţa specială, aleasă dintre toţi ceilalţi, cel care ne-a fermecat, ne-a convins să fim împreună, să fim alături. 

***

Stăteam de mai multă vreme în starea aceea, simţeam că iar mă îndepărtasem de ceva, că iar eram printre neguri însă de data asta nu mă mai lăsam înecată în trăiri .. le lăsam pur şi simplu să vină peste mine, dar nici nu le opream , nici  nu mai luptam împotriva lor. Simţeam tristeţea în preajmă, însă nu mă mai îmbrăcam în ea...m-a atins de câteva ori cu faldurile ei şi a plecat până la urmă...stăteam şi simţeam că e ceea ce trebuia să fie. 

Atunci m-am aşezat lângă înger şi i-am vorbit: " Tu ştii că nu am intenţii rele, tu ştii cum sunt, cum simt, cum gândesc, tu mă ştii dintotdeauna. Ai văzut cum am pornit cu inima deschisă mereu, ai văzut cum am dorit să nu rănesc, cum m-am împotrivit chiar şi gândurilor.care ştiam că fac rău.. spune-mi, arată-mi, pentru că nu văd, nu pot să văd ce nu fac bine, ce mă aduce iar şi iar în acelaşi punct; dacă nu îmi arăţi, cum să ştiu să nu mai greşesc?... spune-mi pe înţelesul meu."

***

Singurătatea mă atrăgea tot mai mult, tăcerea mi  se impunea cu toată forţa ... am tăcut, m-am retras. Ţi-am dat telefon ca să îţi zic că nu mi-am schimbat planurile, dar că o vreme am lipsit, pentru că am căutat să mă retrag şi mai ales că am sentimentul că am rămas blocată într-o situaţie... atunci, în momentul acela când mi-ai vorbit am ştiut că primeam Răspunsul. 

Mi-ai spus că am rămas tâmjind după emoţia aceea, după trăirea pe care am simţit-o dar că noi, toţi avem modul nostru personal de a simţi. Mi-ai spus că trăirea aceea este a mea , şi simţirea tot a mea, că faptul că a fost în compania unui om, nu înseamnă că în lipsa aceluia, eu nu mai pot să o am, Ea a fost mereu la mine şi a apărut când mi-am deschis inima, când mi-am lăsat să înflorescă tot ce închisesem de frică. Mi-ai spus că ne întâlnim unii cu alţii, şi că există clipa de graţie când ne deschidem în acelaşi timp, trăim împreună o stare însă fiecare în felul său şi că apoi, e posibil ca unul să nu fie pregătit, să nu poată face faţă, să nu vrea pur şi simplu şi atunci se închide iar celălalt rămâne uneori crezând că el este de vină, că a greşit iar, că asta îi e sortit să trăiască perpetuu. De fapt, el trebuie doar să înţeleagă cum poate să îşi creeze echilibrul interior, pentru ca deschiderea aceea de graţie să se întâmple în viaţa sa din nou...el este dator să se înţeleagă, să se accepte, să îşi refacă punţile dinăuntru şi să îşi redeschidă ferestrele sufletului larg spre viaţă. 

***

" Eu nu încurajez pe nimeni să stea într-o situaţie care îi face rău, dar nici să ia o decizie cât timp nu este în stare de echilibru. Altfel, tot ce a trăit , va retrăi doar că în alt context" mi-ai spus , şi ai adăugat " De fapt noi asta avem de învăţat: cum să trecem prin clipe" şi am înţeles atunci că sunt clipe de înflorire, de deschidere, şi clipe de frunze căzând, ori de flori uscate pe morminte. 

Altundeva...

Când ai venit, păreai o minune; aduceai blândeţe, căldură, echilibru. Lumea ta îmi era fermecată, ireală în culorile  pe care mi le aşezai treptat în braţe. Când ai început să mi te adresezi cu peniţa inimii, am trăit topiri de calote de la Poli: mă înmuiam, mă sfărâmam şi mă prăbuşeam, mă topeam şi mă contopeam.  Treptat în lumea mea au apărut imagini noi, aduse din lumea ta care îmi părea străină şi îndepărtată altcândva. Mă fermecai atunci când îmi desenai  scene în care ne regăseam împreună zâmbind...lumea ta...lumea mea... în fapt  ele au glisat uşor  în lipsa noastră, s-au amestecat în cromatici  noi ; lumea mea şi cu altundeva-ul tău sunt  acum în lumea ta aşa cum altundeva-ul meu şi cu lumea ta s-au contopit cu lumea mea.  Suntem  iată mai vaşti, mai bogaţi, mai extinşi  acum când  altundeva-urile noastre s-au  aflat.

Matematică în degrade

Un bărbat   fizic lângă tine şi cu acelaşi bărbat pentru care eşti invizibilă, fac zero
Un bărbat care iţi vorbeşte şi cu bărbatul care nu te aude când te dezvălui,  tot zero
Un bărbat care te doreşte şi cu acelaşi bărbat care te refuză când îl doreşti, un mare zero
Un bărbat care îţi spune "Te iubesc" şi cu bărbatul care nu se poate bucura de bucuria ta, e nimic,
Un bărbat care te caută şi cu acelaşi bărbat care te ignoră, fac tot zero,
Un bărbat care îţi arată iubirea şi cu bărbatul care nu poate păşi alături de tine în ea, fac nimic,
Un bărbat care porneşte la drum cu tine şi cu acelaşi bărbat care te trădează, e cenuşă,
Un bărbat care se bucură de măreţia ta şi cu un bărbat care ţi-o distruge, e deşertăciune,


Un bărbat  care îşi recunoaşte nevoia şi cu un bărbat a cărui  iubire pentru tine o depăşeşte, fac plus infinit.

Până la urmă

Până la urmă ajungi să înţelegi că relaţiile  prin care ai trecut  de-a lungul timpului au avut în egală măsură momente minunate şi momente ingrozitoare, că împreună cu  celălalt ai trăit deopotrivă şi raiul şi infernul. Cu parcurgerea  vârstelor  constaţi mai întâi cu uimire şi apoi începi să accepţi că nici o relaţie nu se desfăşoară într-un cadru lipsit de încercări, că în fiecare dintre relaţii trăieşti neînţelegeri, cunoşti  lipsa de comunicare totală, tăceri absurde, dorinţe nespuse, emoţii dureroase, în fiecare relaţie  te  doare sau  simţi cruzimea indiferenţei, ori ai sentimentul neiubirii şi că exact în momentul acela eşti cel mai singur om de pe lume. 

Până la urmă, după ce constaţi că toate se repetă  la orice nivel ai două opţiuni: fie  îţi închizi inima de tot şi nu mai crezi  în nimic, fie ajungi să te accepţi pe tine cel care eşti de dinainte de memorie, cel care nu ai nici un gen, cel care ai fost dintâi.

***

Şi până la urmă, întâlnirea se întâmplă:  te întorci la cel ce ai fost pentru prima dată fiinţă, te cauţi până când ajungi să te intuieşti: tu cel ce ai apărut imaculat în aventura vieţii pe pământ, tu acela care ai trecut pragul  spre a juca jocul vieţi celei dintâi; l-ai jucat şi ai pierdut uşor, ai  vrut să intri în joc şi a doua oară ca să mergi mai departe, să îl joci mai bine însă deşi cunoşteai anumite încercări de data asta ai întâlnit altele, cu totul noi, al căror răspuns nu l-ai nimerit şi atunci ai repornit jocul vieţii... La un moment dat, te-ai trezit atât de departe de ceea ce ai dorit, atât de  obosit încât nu l-ai mai vrut şi când ţi-a venit din nou rândul  să joci ai refuzat, ai zis "nu, de data asta nu mai vreau, până la urmă nu e nimic acolo care să mă mai atragă, poate că  nu i-am înţeles regulile, dar nu mai vreau: nu mai vreau să joc, să trec peste obstacole, nu mai vreau să dau cu zarul, nu mai vreau să am iluzia victoriei, nici măcar a jocului în doi."

Stăpânul jocului te-a privit doar o secundă şi ai revăzut în ochii lui bucuria cu care ai intrat în jocul dintâi,  dorinţa  de a trece prin toate nivelele, prin toate probele, entuziasmul de a juca şi de a ajunge la nivelul cel mai înalt, angajamentul primordial. Acea privire, te-a redat ţie şi  ai aruncat încă o dată zarul pentru prima dată, ai primit numărul de  start cu uimirea altui început şi liniştea amintirilor din jocurile precedente. Eşti din nou printre ceilalţi jucători... şi  vei juca până la urmă.

Să fii Iuda...

Mult timp am cugetat la postura lui Iuda şi odată cu schimbările pe care le trăiam în mine  şi imaginea lui îşi schimba conturul. Am pornit de la acel sentiment clasic iniţial de dezgust şi revoltă faţă de trădător şi gestul lui abominabil. Mai târziu, când am înţeles treptat că Iisus avea o menire, că era Voia lui Dumnezeu pe care era necesar să o facă întocmai şi că tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să existe, am avut revelaţia faptului că Iuda trebuia să trădeze tocmai ca să se împlinească tot ceea ce fusese scris şi proorocit. Mi-am dat seama că dacă nu ar fi fost acel om cu numele Iuda, ar fi fost un altul, care să împlinească gestul trădării; omul care urma să îl facă poate că a avut puterea de a accepta sau nu acel rol, însă personajul care a trădat nu putea fi suprimat, el trebuia să existe. Şi atunci am avut o anume înţelegere faţă de misiunea lui Iuda şi  milă pentru  omul care a ales să o împlinească deoarece a trăit un mare chin, dovadă că nu a supravieţuit gestului. Nu a fost linşat de nimeni altul decât de propria sa conştiinţă care nu putea suporta încărcătura deplină a gestului înfăptuit. 

Din această perspectivă, oamenii din viaţa noastră, repetabili Iuda prieteni până la un anumit ceas, capătă semnificaţii noi: dacă înţelegem că întâmplările sunt cele care e obligatoriu să aibă loc, supărările noastre îndreptate spre oameni îşi pierd din ascuţime, ba chiar cei care sunt protagonişti pot fi percepuţi diferit, termenul de duşman, de fals prieten sau de mizerabil pot dispărea în această înţelegere şi o nuanţă de respect ori chiar de recunoştinţă pot apărea cu timpul, deoarece ei au fost cei care la un alt nivel au acceptat să aibă acest rol în întâmplarea care a adus evoluţia în viaţa noastră. Prin parcurgerea acelei întâmplări, poate că am suferit, poate că am fost nefericiţi o vreme, însă după aceea am obţinut experienţa necesară creşterii interioare care ne-a întărit şi ne-a fortificat. 

Le sunt recunoscătoare acum  tuturor celor care mi-au înşelat aşteptările, care m-au trădat ori m-au părăsit, celor care m-au minţit, tuturor celor care mi-au adus vreun aparent prejudiciu, pentru că fără ei nu aş fi putut trăi acele întâmplări care urmau să-mi aducă maturizarea, întărirea caracterului, a ambiţiei de a evolua, acele etape care au punctat drumul spre desăvârşirea mea ca om şi spirit. 

Perla

Orice căutător  are în el dorul şi imaginea a ceea ce caută. Repetitivitatea drumurilor, a scufundărilor, a gesturilor nu îl oboseşte niciodată, dimpotrivă, îi creşte dorinţa de a continua, de a merge mai departe. Cu cât reface acelaşi drum, înţelege mai bine preţul căutărilor sale, frumuseţea, unicitatea, miraculosul. 

Stăteam liniştită în cameră, lucram ceva şi ascultam un documentar când  deodată ţi-am simţit chemarea: era un  strigăt puternic care mă durea fizic. Am simţit fragilitatea din acel moment, urgenţa, limita chiar,  teama că mesajul tău nu ajunge la timp la mine, un fel de febrilitate a chemării. Am ştiut în aceeaşi clipă că eşti tu, ţi-am luat uşor mâna, ţi-am zâmbit, ţi-am mângâiat încetişor fruntea pleoapele, obrajii, ţi-am zâmbit mult, te-am luat apoi de mână şi am rugat toţi îngerii să te vegheze. Şi fără vreo pricină anume am început să cânt: îţi ţineam palma în a mea, stăteam acolo şi cântam cu vocea mea pământeană tot ceea ce ştiusem sau nu ştiusem vreodată; cântece din câmpie, de la hore ori sărbători, cântece de purtat coroniţe de flori de câmp peste cosiţe împletite, ţi-am cântat cântece de Ciuleandră uitată, de grâu legănat, de tramvaie prin mahalaua înserată, ţi-am cântat fredonări neştiute ale unei voci feminine imemoriale. Am cântat iar şi iar, şi s-a pornit ploaia şi am ştiut că atunci aveai mai mult ca oricând nevoie să îţi fiu alături, aşa că am cântat de am răguşit şi am zâmbit până când ploaia a încetat şi de trei ori şapte mi-au amuţit cântecul. Am rămas privind cifrele în  eterul dintre noi, am rămas neclintită de uimire.  Apoi, în limpezimea care a urmat a apărut perla rotundă, frumoasă, pură a iubirii însăşi. IUBIREA ca stare, ca trăire, fără condiţionări, fără obiect, ori cadre exterioare, iubirea ca perlă unică, rezistentă, luminoasă. Iubirea ce există în sine şi nu caută decât prilej de manifestare. nimic altceva. 

Uneori, în viaţa căutătorului, când se aşteaptă mai puţin, dorinţa i se întrupează şi găseşte PERLA; dacă însă nu e pregătit pentru lumea ei de puritate şi lumină, perla dispare singură şi rămâne cu iluzia nedreptăţii ori a neînţelegerii. 

Stăteam în cameră, lucram ceva, acultam un documentar, când am simţit chemarea ta...şi  împreună am aflat PERLA.

Inima, ea...

M-am întâlnit cu inima pe drum, părea zgribulită şi absentă. I-am privit conturul uşor palid, i-am arătat un petec verde din iarba de cal sălbatic,  am invitat-o să şedem alături şi am îndemnat-o să-mi vorbească.

Privea departe, fără însufleţire parcă. Îmi era a mirarea şi a înstrăinarea, voiam să o văd din nou zglobie, să o simt  plină de bucurie, de uimirea iubirii, voiam să îi readuc melodia în miez.

Am îndemnat-o să-mi povestească, să-mi spună tot ce ar fi vrut mereu să aflu, dar n-a avut prilejul.

M-a privit deodată şi însufleţirea i se vădea prin suflu...da, voia să îmi spună, avea nevoie să o ascult:

" Ca să mă înţelegi, mi-a spus, e necesar să ştii cine sunt, să simţi la fel ca mine, să gândeşti ca mine şi să îţi priveşti  gândurile aşa cum o fac eu, să îmi cunoşti intrările şi ieşirile, să îmi parcurgi cotloanele, să-mi descoperi dublul din umbră, să mi  te aşezi, cum ai făcut acum, alături  şi să mă trăieşti în viaţa ta."

Simţeam cum se deschide o trecere nouă   între noi, dar nu ziceam nimic, tăceam şi ascultam.

" Sunt o inimă bună, îmi fac treaba, îmi trimit mesajele la timp, îmi gestionez fluxurile cu înţelepciune. Am un întreg univers în jur care trăieşte prin ceea ce fac. Deşi reuşesc întotdeauna să îmi îndeplinesc menirea, tot mai des  îmi doresc să fiu auzită. Nu vreau să uit cântecul vieţii, nu mi-l lua, te rog. Nu vreau să nu mai simt culorile iubirii, vreau să fiu inima ta de la început, inima care ţi-a cântat dragostea, care ţi-a încălzit trăirile, care ţi-a pus aripile pe gânduri şi te-a purtat prin miracole. Vreau să nu uiţi de mine, nici măcar o clipă, deoarece, atunci când uiţi devin tristă, apoi pierdută şi la urmă, am să mă închid. Asta e ceea ce vreau să-ţi spun, nu astupa izvorul meu, îngrijeşte-l, curăţă-l dacă simţi  că e momentul, sădeşte flori şi cheamă fluturi din soare, adu viori şi harpe în undele mele, pune perle sidefii şi pietre purpurii să-mi picteze unduirile... înfloreşte-mă din nou, înfloreşte-mă perpetuu şi lasă-mă să cânt mereu, să cânt cântecul meu de-a pururi în partitura celestă."

Deodat"

Sunt lucruri care se întâmplă pur şi simplu...ele apar deodată şi rup curgerea timpului tău.

De exemplu poţi să citeşti, să asculţi muzică, să fie  cald imens de iulie copt şi deodată, pe fereastra  larg deschisă, intră un miros de frunze arse în toamnă. Te opreşti şi inhalezi până la graniţa aerului mirosul neobişnuit, intim de anotimp ce va veni.

Ori, eşti concentrat pe ceea ce faci, vorbeşti şi brusc, vezi  pe la coada ochiului cum se mişcă ceva în apropiere. Nu poţi sesiza prea bine despre ce e vorba şi îţi muţi rapid  privirea spre mişcarea percepută ... vezi un fulg unic, alb şi dantelat cum dansează în apropierea ta şi uimirea creşte cu atât mai mult cu cât, în încăpere fiind, ştii cu precizie că în ultimii ani, nu a trecut nici o pasăre prin odaia ta.

Alteori, stai zâmbind gândurilor tale şi începe să plouă liniştit, iar tu simţi cu toată fiinţa cum fiecare strop este însoţit de o suflare divină. Vrei să descifrezi simfonia ploii atribuindu-i respiraţii între sunete, expiraţii însoţind mesaje...atunci ploaia se înteţeşte, şi tu continui să fii uimit de faptul că trăieşti încă.

Se întâmplă în noapte  să dormi liniştit, şi deodat' să ieşi din vis şi din somn şi să ştii cu precizie că eşti în visul cuiva, atunci la ora aceea târzie, de obicei aceeaşi, îţi  afli gazda sufletului sau a minţii, în funcţie de locul pe care l-ai câştigat.

Şi câteodat', fără pricină, ori numai din pură urmare firească, îţi apar în mintrea dinăuntru chipuri, şi imagini, scene duioase ori glasuri uitate... universul din tine se populează cu  alte scene, glasurile interioare au altă muzică , iar chipurile ivite în suflet sunt imaculate. Şi atunci, fără a şti motivul, îl cauţi pe Dante şi mergi cu el prin acordurile unei strune sfredelitoare spre scene uitate din alte vieţi şi din alte ceruri. 

 Deodat' , fără veste, ştii cine eşti  şi că ai venit ca să afli despre a trăi... atunci abia îi ierţi pe toţi şi pe toate, poţi să-i iubeşti curat şi să înţelegi, pentru că ştii cu claritate că nu a stat cu adevărat în puterea lor să facă să se întâmple nimic,  ci că fiecare este personajul din experienţa obligatoriu necesară a lui a trăi în trecerile noastre  unice prin viaţă.

Fiecare om ce vine spre tine, fiecare întâmplare, acţiune, decizie este  un  prilej de a afirma cine eşti în esenţa ta. 

Voi...

Voi, cei pe care atât de mult v-am iubit,
ce bine, ce bine că nu aţi simţit,
Ce bine că nu aţi ştiut nici n-aţi trăit  ce se năştea între noi,
Cum ardeau gesturile nedansate, şi şoaptele nezburate,
Cum se-necau dorinţele alungate...
Voi, care atât de mult aţi fost iubiţi,
Ce bine, ce bine că aţi rămas deoparte,
Nu aţi fi putut trăi până la capăt dacă aţi fi fost atinşi, tulburaţi,
dacă aţi fi bănuit chiar şi o clipă tot ceea ce aţi îngropat
În suflet, visului  şi lumii,
Voi, cei pe care v-am purtat în alveolele din inimă,
Ce bine, ce bine că nu v-aţi înclinat,
Că nu aţi avut slăbiciuni, nici laşităţi,
Că aţi rămas neclintiţi şi că nu aţi făcut nicicând încă un pas,
Ce bine, ce bine că nu aţi cunoscut vreodată ceea ce a rămas nespus, netrăit, nerostit, nesărutat, neumblat... neiubit,
ce bine că încă trăiţi, pentru că altfel,
altfel aţi fi murit de uimire.