Cețuri

Și sunt acele porțiuni de drum, sau de vreme când intri în cețuri... pe nesimțite franjuri, fâșii, apoi orizonturi întregi de ceață se pun în jurul tău...alburii, albăstrii ori gălbui cețurile te fac să te focalizezi pe ceea ce este imediat lângă tine, uneori chiar și numai la tine cel ce  sfâșii ceața pe ghicite. 

   ***

Paradoxal, prin felul ei de a obtura, ceața   focalizează, căci ea ne învață cel mai bine concentrarea pe pasul următor...neavând zarea liberă, nici măcar înconjurul de-o palmă la vedere, ești obligat să devii atent la pașii mici, la imediatul, acumul, la secunda  din  mișcare.

Ştii...

Ştii... târziu am înţeles că nu neiubirea ta mă doare  ci lipsa mea de iubire, imperfecţiunea ei...faptul că nu pot încă iubi în absenţa participării tale, că iubirea mea păleşte atunci când te retragi, că nu pot continua cu aceeaşi intensitate atunci când nu primesc şi eu...mă miră puţina mea iubire ce se stinge când lipseşte tandreţea, şi comuniunea, şi complicitatea... tristeţea care o acoperă când simt că nu eu sunt ceea ce vrei, că nici nu mă cunoşti ci urmăreşti o iluzie, o făptură care crezi că aş fi... 

Mă doare neclintirea şi răceala care îmi înlocuiesc iubirea atunci când simt că nu sunt eu cea cu care vorbeşti, că nu mă vezi cu adevărat...că nu eu, de fapt...şi nicicând...

Ştii...puţina mea iubire e tristeţea mea, şi răceala repetată, şi tăcerea, şi reculul...

Doar atât.. puţina iubire ... de TOT ...

Când ţi se face dor...

Când ţi se face dor şi nu mai ştii de mine, priveşte ploaia: priveşte-i căderea sprinţară şi urmează-i unduirea pe frunze, ori pe asfalt, ori pe câmpuri. Alunecă odată cu dârele pe care le creionează prin aer, pe  chipuri, ori pe geamuri. Contemplă cercurile rotunjite după impactul biciuit pe unda deja ondulândă a unei alte ape. Simte-i mirosul de ud şi de răcoare, de stea galben-albastră. 

Când ţi se face dor şi vrei să ştii ce trăiesc, du-te şi stai în ploaie tăcut; simte impactul fiecărui strop pe trupul tău, simte dorinţa de a te adăposti, de a găsi o umbrelă măcar şi totuşi stai sub ploaie nemişcat, drept, absurd.

Când nu mai ştii cum e vocea mea...ascultă ploaia cum povesteşte despre mine...

Dorinţele

Astăzi cineva m-a întrebat cum era un banc pe care i-l spusesem cu câţiva ani buni în urmă. Am făcut eforturi să-mi amintesc: era un banc pe care îl auzisem la emisiunea de dimineaţă a lui Teo cu vulpea, ursul si vulturul în avion. Pentru cei care nu îl ştiu sau l-au uitat el este astfel: " Erau într-un avion vulturul, ursul şi vulpea alături. Trece o stewardesă si vulturul cere un whisky, bea putin si restul îl aruncă în ochii ursului. Vulpea, văzând ce face vulturul cere şi ea un whisky, bea puţin şi restul îl aruncă ursului în ochi. După o vreme, vulturul cere o cafea, bea puţin şi restul îl dă în faţa ursului. Vulpea, şi ea la fel. După alt timp, vulturul aprinde o ţigară, trage un fum şi o stinge apoi pe faţa ursului. Vulpea, încântată îl imită pe vultur. Ursul, la capătul răbdarii, îi ia pe amândoi şi îi aruncă din avion. Acum, vulturul şi vulpea în aer, faţă în faţă. Vulturul întreabă: ei vulpeo, ştii să zbori? Nu, răspunde vulpea. Atunci, de ce te-ai luat de urs?, o întreabă vulturul."

***

La fel ca şi în cazul  vulpii, cred că de multe ori avem dorinţe la ale căror urmări nu ne gândim prea serios. Şi mă gândesc acum la acele iubiri minunate, uimitoare, unice care  vin pentru că ni le-am dorit, dar pentru care nu suntem pregătiţi; şi oricât de superbe sunt le ratăm. Până la urmă, dacă nu putem face faţă, de ce "ne luăm de urs"? 

Sculptură nevăzută...

La un moment dat, prea prins în imaginea-ţi reflectată de toate ale mele, ai ales tăcerea bănuind că ea modelează portrete în cei ce rămân. Cum nu mai era necesar să convieţuiesc cu cei doi tu, am rămas cu acela din mine pe care l-am şlefuit imaginar până a ajuns atât de diferit de tine încât dacă l-ai întâlni nu ai mai şti cine eşti.

Străinul...

Mă înteba de curând cineva drag: „ cum mai stai cu transformarea?"

Camus, în „L Etranger” prezintă o scenă în care soarele ce dogorea îl orbeşte pur şi simplu pe Meursault anihilându-i voinţa şi în acel moment de neatenţie apasă pe trăgaci şi ucide un arab. Absurd, fără vreun mobil cert. Doar o clipă în care mintea nu a perceput realul, o clipă în care soarele i s-a reflectat în ochi.

***

Vorbesc cu cineva din familia mea. Discutăm despre noi, sau despre familie sau despre perspective. Expun situaţia, merg până la eventuale cauze, propunem soluţii...primesc feed-back şi rămâne stabilit ceva. Avem şi termen de finalizare indicat; trec anii, scenariu se repetă...absurd.

***

E seară, sunt cu sufletul opac, am chef de vorbă, indiferent cu cine...deschid mess-ul. La scurt timp apare o cunoştinţă recentă şi după salutul obişnuit începem să conversăm. Discuţia înaintează, primesc replici fără semne de punctuaţie astfel încât propoziţiile pe care le citesc pot fi întrebări sau afirmaţii în egală măsură...neavând sensul exact, mintea îşi traduce frazele după cum vrea, personajul de dincolo de ecran capătă alte semnificaţii, automat se transpune în identitatea unui prieten drag cu care nu mai vorbisem de mult...şi timpul trece şi eu continui discuţia având imaginea prietenului în faţa ochilor...şi totul devine atât de real..în ireal...absurd.

***

Sunt în maşină. În faţă un şir de maşini aşteaptă la barieră. E frig, a nins...profit de oprire ca să aranjez oglinda din dreapta, să reglez mai bine căldura. Privesc în jur, privesc maşina din spate ...aştept. Totul pare încremenit. În faţă am un camion care îmi acoperă destul de mult din imagine. Şi văd că porneşte uşor, coteşte mult spre dreapta , ocoleşte ceva, nu-mi dau seama până când nu văd în faţa maşinii mele un om, târându-se pe fund ca şi cum vrea să-mi taie drumul. Vreau să-l ocolesc, la fel ca şi maşina din faţa, el îmi face semne şi strigă, eu merg mai mult în dreapta şi îi zic în gând, „te rog, nu face asta, nu te aşeza în faţă”...îl ocolesc, revin destul de greu pe sosea căci zăpada îngheţase, privesc în oglinda retrovizoare: şoferul din spate opreşte, omul se târăşte prin faţa maşinii lui şi traversează şoseaua... absurd.

Sunt momente în viaţă în care îmi doresc să pot înţelege intenţiile  celorlalţi, să pot simţi ce îşi doresc sau ce trăiesc înăuntrul lor. Graba cu care cred că le ştiu mă doare de multe ori. E ca şi cum de fiecare dată apăs pe trăgaci asemeni lui Meursault. Sunt momente în viaţa mea când trăiesc în second life, având trupul în real.

Această desincronizare îmi reiterează sentimentul străinului...rămăşiţe de absurd mă cutreieră, rămăşiţe de neadaptat la ceva...

Mă întrebi cum stau cu transformarea, dragă prietene: e absurd încă..; ce va fi? « Je tire ainsi de l'absurde trois conséquences qui sont ma révolte, ma liberté et ma passion. » spune Camus şi acesta e şi răspunsul meu:  calea transformării pe care merg : revolta , libertatea  şi pasiunea.