Într-o altă lume

Un înțelept spunea că atunci când o pisică se apropie de pasărea ce mănâncă grăunțe, aceasta nu stă să se lupte cu pisica, ci își ia zborul. Undeva, în adâncul omului există această înțelepciune: când ceva amenințător, ori foate dăunător pentru el se apropie, omul poate să își ia zborul în loc să stea nemișcat și să înfrunte ceea  ce se dovedește a avea potențial de a-l distruge. 

***

Mi se întâmplă să îmi iau zborul, cel mai des în tărâmul dinăuntrul meu, acolo unde există totul, chiar și o altă lume, aceea în care toate viețuitoarele sunt în armonie cu ceea ce le înconjoară și care trăiesc doar în legea iubirii. Din acea lume mă inspir pentru cea care devin  în ziua ce urmează, în anii ce vin. Când mă simt singură sau neiubită, când în ochi apare pustiul, mă duc în acea lume dinăuntrul meu unde mâinile noastre sunt mereu unite, unde mergem alături prin toate ce vin în viață, suntem senini și voioși, râdem mult și ne iubim. Stau o vreme în lumea aceea și o privesc cu încântare: oamenii se arată așa cum sunt și au o frumusețe nespusă, inimile lor sunt ușoare și luminează până departe. Sunt harnici și lucrează cu bucurie în fiece clipă iar noi... noi ne știm de demult sufletul și trăirile.

***

Când uit de frumos și de pace, când monstrul cu capete hâde îmi stă în față, îmi desfac aripile și mă înalț în adâncul lumii din mine de unde revin  cu alte forțe.  Uneori reîntoarcerea e plăcută, alteori îmi cere un anume efort de readaptare. De fiecare dată cel mai ușor îmi e să zbor înspre acea lume, căci acolo este tot ceea ce iubesc, de aceea drumul la întoarcere este mai greu căci știu cât de dificil este să aduc aici ceea ce există deja altundeva. Și totuși continuu și fac aceste drumuri repetat.  

***

 Noi toți suntem navetiști între două lumi până când una din ele ne fură cu totul. 

Şi sufletul ca floarea...

Iar ninge pe lume...plouă cu petale din pomi și din flori...în alb și roz ninge peste ființe...cad mângâieri de catifea pe obraji, pe buze, miroase  a merișor,  a verde...pătrund prin anotimp cu un zâmbet, mă scald în raze, mă răsfăț în cald...adulmec zarea, o contemplu dindărătul pleoapelor... uneori cred că ești tu acela din îmbrățișare și zâmbesc la anotimp, râd la mângâierile de soare ce mă gâdilă pe ochi și pe colțul de buze... ninge din nou cu adieri și cu petale...ninge serios și celest înmiresmat... sunt fericită și știu că te simți aidoma cireșului ce se pornește în rod și ninge  cu mirări și petale.

S'il suffisait....

Prin labirintul vieții noastre rând pe rând străbatem porțiuni ale măiestriei: îndemânarea  fizică, rațiunea, inteligența, emoția, simțirea, iubirea sunt tot atâtea fațete ale pietrei prețioase ce devenim. Iubirea este cea care ne cere șlefuiri repetate, cea care dă nuanțe nemaivăzute, sclipiri de magie în povestea vieții. Adeseori intrăm în starea de iubire și îi trăim manifestările până când devenim una cu ele. Și într-o zi când am epuizat trăirile plenitudinii iubirii, când am simțit efectele minunii existenței ei, când am trecut și de ultima redută a deschiderii și încrederii, în mod cu totul neașteptat și paradoxal ne trezim în fața sentimentului neputinței. Uneori, oricât de mult am iubi și am simți că suntem iubire trecem prin trăirea lui ” nu e de ajuns” și înțelegem că dincolo de iubire  mai e ceva care o face să fie puternică, să fie durabilă și senină și atunci descoperim puterea credinței  în sclipirile iubirii.  Credința e cea care îi dă iubirii senin și pace, iar împletirea lor făurește coroana nemuririi și a miracolului.

***

Fără credință, iubirea e zbatere și frământare, e tumult, iar fără iubire credința devine orbire, mutilare.

Iubirea și credința împreună sunt Totul.

La multi ani!

Din anul ce trece am învăţat că pe un om  bun de îl cauţi, bun îl găseşti şi dacă rău îl cauţi şi rău îl găseşti.
Fie ca noi toţi, bun să căutăm anul ce stă să înceapă şi să ne bucurăm în  frumuseţea lui.

Cântecul sufletului...

Oamenii care trăiesc în lipsa cuiva la care au ţinut mult au o anume privire, aparte, ca şi cum văd în acelaşi timp imagini din cele două lumi: cea reală şi cea a celui care trăieşte doar în ei. Cu timpul această privire se transformă în blândeţe şi ei capătă o anume măsură a exprimării sentimentelor, o temperanţă pe care nu o manifestau înainte.


În mod paradoxal cei din apropierea lor simt mult mai profund decât până atunci orice sentiment şi în special nostalgia şi dorul.

"Dici che il fume trova la via al mare..."

Este o vreme în care ştii cu certitudine  şi există o vreme în care te simţi pierdut în toate şi mai ales în tine. Este o vreme în care îţi faci planuri, în care te conformezi unor sisteme ori reguli sociale şi este o vreme în care nu te regăseşti în nimic. Este o vreme în care simţi că eşti creator şi îţi stabileşti obiective pe care, într-un fel anume, după uzanţele vremii, le îndeplineşti. Şi vine o vreme în care nu mai simţi bucurie în ce faci, în care nu mai vezi vreun rost anume. Vine o vreme în care nu mai ai chef să-ţi stabileşti obiective, simţi nevoia unei mari odihne şi ai vrea să ceri să se oprească puţin vârtejul ca să leneveşti măcar pentru o staţie. 

***

Sunt momente în viaţă când nu te regăseşti în nici una din variantele pe  care le trăiai cu oarecare bucurie până atunci şi fiinţezi în sentimentul puternic că eşti între. Nu mai aparţii nici a ceea ce a fost şi  nu eşti fixat nici  în ce urmează. Atunci  alegi o stare dintre cele două, o buclă şi te aşezi  " între lumi".  

***

"Se spune că orice râu ajunge la mare..." e adevărat.  Drumul său însă nu e niciodată o linie dreaptă între două puncte.  Apoi unele râuri merg mult, întortocheat, fac meandre, se întorc ezitând spre izvor, repornesc cu avânt, sapă în stânci, adună pârâiaşe, creează modele abstracte văzute din cer. Altele  pornesc pe mai multe braţe deodată, se îndepărtează unele de altele însă păstrează  amintirea sursei oriunde ar merge.

***
Noi toţi suntem rîuri care ne făurim drumul spre mare şi trăim vremuri diferite în mod repetat cât timp ne construim calea. 

Încercarea vieţii

Cred că cea mai mare încercare a vieţii noastre este atunci când ne întâlnim sufletul geamăn. Mi se pare a fi cea mai dificilă probă pentru că această întâlnire spulberă tot ceea ce avea sens înainte pentru tine: deodată nu mai vezi vreun rost în a depune eforturi constante pentru obţinerea a ceva anume, nu mai eşti în aşteptare, nu mai ai vreo altă dorinţă... îţi este atât de suficient să fii cu celălalt încât nu te mai interesează cu adevărat nimic altceva. De aceea să te reîntregeşti cu jumătatea ta, partea ta de întreg dinainte de  vremea  povestirilor lui Platon, era pentru om o mare spaimă interioară pentru că nu ştia cum să trăiască în continuare. Până acum nu se întâlneau cele două jumătăţi deoarece nu ar fi putut rămâne împreună pe Pământul care a fost şi chiar dacă se vor fi întâlnit s-or fi  dus repede spre alte lumi mai evoluate.
E posibil ca într-adevăr, după recentele transformări, oamenii să găsească sens în viaţa de pe Pământ  chiar şi după întâlnirea sufletului ce îi completează. E posibil ca acestea să fie seminţele noilor lumi superioare.

. 

Episodul 4- Cicluri

Scris în 13 aprilie 1994

„Mă uit în jur şi este primăvară cu adevărat. Apar noi frunze, noi muguri, noi flori. Copacii sunt aceiaşi, frunzele par a fi şi ele aceleaşi. În fiecare primăvară parcă reapare totul.

Mă uit apoi la oamenii de pe stradă. Toţi, ca mulţime par a fi neschimbaţi, numai că sunt alţii. La intervale anumite, apar valuri de oameni noi, oameni diferiţi, iar oamenii cunoscuţi, cei „anume” nu mai sunt. Se duc undeva şi pot să nu lase nici o urmă, pot să facă în aşa fel încât să nu se ştie că au existat vreodată.

Te întreb acum, ce-i cu toţi aceşti oameni? Ce-i cu acest ciclu al apariţiei şi al dispariţiei?

Mă simt uneori, ca acum, ca la început de lume ( nu ştiu nimic, nimic) dar şi ca la sfârşitul lumii ( de parcă toate cele s-au derulat prin mine), când mă văd ca „nebunul cu ochii închişi” care aşteaptă liniştit să treacă timpul.

Un profesor îndrumă generaţii de elevi dar şi o generaţie de elevi poate asista la schimbarea mai multor profesori. De multă vreme lumea se schimbă: valuri- valuri, apar oameni noi, dispar oameni vechi; se spune că practic nu există infinitul. Atunci ce-i cu toată această succesiune? Până când se schimbă; se tot deapănă câte un fir de viaţă ca să înceapă altul...

Anul 1994 ce loc ocupă în această derulare?

Un cântăreţ s-a sinucis la 28 ani. „Aşa de tânăr?” se va spune cu mirare. Tânăr dar probabil că a simţit că nu mai are nimic de trăit. Unii mai rămân pentru că ştiu că mai au de trăit o iubire, sau din curiozitate, sau ca să poată încheia ciclul apariţiei lor fizice.

Eu rămân, orice ar fi. Din partea mea, atât cât depinde de mine, rămân. Apoi, vom vedea ce va urma.”

http://www.youtube.com/watch?v=b-bz19s5H7U

Episodul 3- Iluzia

Scris în 4 aprilie 1994

„ Afară e o atmosferă de cupolă cenuşie aşezată peste lume, care nu prea e făcută să dea speranţe de viaţă în roz, dar care te face să te priveşti de undeva de departe. Aşa mă privesc uneori, ca şi acum, şi mă întreb ce anume parte din mine mă face să nu mă angrenez firesc în ansamblul social. Acum stau şi mă uit la „materialul” ce mă înconjoară şi mă întreb „Unde-i realitatea?” „Care-i visul?”

Mi se pare că asist la depănarea propriei mele vieţi ca şi cum aş vedea-o pe ecranul unui televizor şi aşa cum atunci când mă uit la un film pătrund în interiorul acţiunii uitând de camera în care sunt sau de locul pe care stau,tot aşa am impresia că asist la derularea filmului vieţii mele şi că am uitat tocmai „realul”.

Uneori am impresia de nefiresc, de improvizat, uneori parcă spun replici învăţate mai demult: Uneori parcă eu nu sunt eu ci interpretez pe altcineva.Uneori mi-e dor de anii copilăriei în care priveam nesfârşit la o plantă încercând să descopăr cine e ea şi cine sunt eu, cum ar fi fost dacă eu eram ea, de ce eu sunt eu şi nu altcineva, cine m-a închis în interiorul acestui corp?

Atunci poate că eram mult mai aproape de „real” iar acum am impresia că mă ocup de toate nimicurile care pot foarte bine să existe şi fără mine.

Şi iar nu pricep ce anume trebuie să fac eu.”

http://www.youtube.com/watch?v=VU_rTX23V7Q

Episodul 2- Spectacolul

Scris în 11 mai 1988- după ce am vazut „Cântec despre mine însumi” cu Florian Pittiş

      „ Închid ochii şi pleoapele grele cern un întuneric de nepătruns peste lumina ce până mai adineauri mă inunda. Acum mă cufund adânc şi poate somnolent în acea magie a negrului abisal. Deodată o luminiţă mică, pâlpâind apare undeva, departe de imaginaţie şi dorinţa mea reuşeşte să o convingă să se apropie. Iar când ajunge cam de mărimea unui reflector se opreşte şi îşi îndreaptă razele către o claie argintie de păr creţ şi lung, care, incredibil împodobeşte capul unui bărbat. Şi bărbatul acesta, semenul meu a reuşit să mă elibereze de unele umbre ce mă bântuiau adeseori. Să-mi deschidă larg ochii , închişi, către marele şi teribilul univers din mine. Să mă înveţe că nu e nici un păcat dacă nu eşti primul (primul poate fi oricine şi oricând vine cineva din urmă şi te şi întrece), că nu-i nici un păcat dacă ai clipa sau ziua ta de nebunie –nimeni nu te va condamna pentru asta-, că totul este să reuşeşti să-ţi umpli timpul şi locul şi astfel vei creşte oricât vei dori de înalt, că nu vei fi un nima pe pământ dacă vei şti să gândeşti în aceeaşi măsură aproape şi departe de tine. Şi mi-a mai vorbit despre animale care nu sunt niciodată mândre de victoriile lor, nu au pic de orgoliu şi nu înnumără nici un membru umilit.

Am învăţat să cânt despre mine însămi şi am simţit că nimeni în Univers nu te umileşte dacă nu te umileşti tu.

Şi am simţit ce înseamnă muzica ce izvorăşte din fiecare fibră a ta şi tresaltă în tine concomitent cu cea percepută auditiv.

Am învăţat că eu pentru mine sunt idolul meu şi că nu trebuie niciodată să mă trădez sau să-mi pierd demnitatea şi că dacă totuşi va trebui să lupt, niciodată să nu mă îndrept aiurea pentru că mă voi obosi în zadar: să lupt doar cu inerţia mea, cu nepăsarea şi suspiciunea – şi voi reuşi. Acum cred în asta şi e minunat atâta timp cât voi reuşi să-mi păstrez această credinţă.

Am înţeles ce miracol poate săvârşi un singur om atunci când chiar şi pentru o fărâmă de timp îşi dăruieşte o parte din sufletul şi din credinţa sa celor din jur.

Şi când voi deschide ochii larg, imenşi astfel încât să pot cuprinde totul cu o privire, tot ce mă înconjoară şi tot ce mă alcătuieşte, nu-mi va mai fi frică de mine sau de ceilalţi; nu mă voi mai simţi complexată de nici o neputinţă de a mea. Şi chiar atunci când voi greşi iar ceilalţi mă vor privi cu reproş sau cu milă, îi voi privi cu căldură şi voi spune că niciodată nu mâncăm o portocală cu coajă cu tot, aşa că întotdeauna şi mai ales în împrejurări limită, nu ar trebui să ne lăsăm furaţi de formă dacă nu vrem să ne scape miezul. „

Episodul 1- Calul

Scris în 5 aprilie 1988

„M-am îmbolnăvit! Incurabil. Mă dor toate, mai ales fiecare în parte. Fiecare mugur pe jumătate desfăcut, fiecare fir de iarbă „verde crud”, toarte florile vesele şi uşor înrourate din piaţa de flori, toţi copacii maro gri cu suave nuanţe de verde dintr-un parc, mătăsoşii mâţişori din toţi plopii pe sub care trec dimineaţa, doi câini pe care–i alint în drum spre şcoală şi toţi guguştiucii care gânguresc pe antenele caselor aflate pe acelaşi drum.

Cel mai mult astăzi m-a durut imaginea unui cal.Sunt o mulţime de cai la hipodromul de lângă atelierele noastre de practică. Îi scot în fiecare zi pentru antrenament. De multe ori mă uit la ei şi nu am remarcat nici unul. Toţi sunt la fel şi au ceva automat în mişcarea lor, ca o derulare dinainte stabilită, părând nişte căluşei metalici. Dar astăzi, uitându-mă ca de obicei, l-am remarcat. Era unic. Se desprindea net din masa celorlalţi care rămâneau pe un plan secundar de figuranţi. Era în sfârşit un cal viu. Roşcat, cu coama aurie, era în continuă mişcare, ascensiune, parcă creştea sub ochii tăi.

Era ceva minunat şi maiestuos ca într-o poveste despre un inorog. Şi m-a durut aproape fizic imaginea calului roşcat cu coama în viţe aurii dezlănţuit animate de vânt, de trap şi de dorinţa mea de a fi aşa.

Şi atunci mi-am dorit să am acelaşi sentiment de înmărmurire şi măreţie totodată şi în faţa imaginii unui suflet omenesc, sentiment care să întunece pentru totdeauna imaginea unei ciute sălbatice care se află din întâmplare şi fără să ştie de ce în mijlocul traficului dintr-un mare bulevard. „