duminică, 3 iulie 2011

Oglindiri

De când m-am născut pe Pământ, te privesc ...sufletul meu urmează imaginea ta; îţi văd seninul, lumina, îţi văd unduirea şi inima mea tresaltă de veselie. Îţi văd înserarea, şi vântul aspru, mă afund în ceea ce îmi arăţi... fie te iubesc nespus, fie vreau să fug de tine. Sunt  un Narcis modern ce se agaţă de ceea ce îmi oglindeşti; natura frumoasă ori zilele senine, înnorările ori dezordinea. Când imaginea nu îmi place,  te îndepărtez. La fel ca şi Narcis nu pricep că atribui sentimente unor reflectări: el nu se iubea pe El ci imaginea lui pe care i-o arăta apa. La fel şi eu,  iubesc sau refuz ceea ce văd:  imagini ale mele. Mă caut  în afară unde sunt doar poze şterse, reflectate. Dar eu sunt mereu mai clar, mai viu, mai senin sau mai conturat. Tot ce mi se arată e o reflectare a mea şi mă iubesc sau mă resping în ceea ce îmi arăţi.







Eu sunt acel albastru pe care îl iubesc în cer, şi verdele din îngemănarea frunzelor, eu sunt vitraliile ce lasă lumina să le anime, şi eu sunt flacăra rugăciunii ce tremură singuratică în lăcaşul său...


 ...eu sunt ploaia ce îmi cade pe trup când mă simt tristă ori nelocuită, şi tot eu sunt aromele nebănuite ale mâncărurilor ce îmi vin în imaginaţie de altcândva, cu gusturi orientale şi multă iubire. Eu sunt inspiraţia ce însufleţeşte clipa cu bucurie; eu sunt unda de poveste din mia de nopţi; eu sunt cel ce mă aseamăn cu sufletul pietrei,cu unduirea eterului, cel ce port cu mine căldura pământului şi pulberea din stele; eu sunt zăpada ce trece prin gheaţă şi plouă pe obrajii calzi de copii; eu sunt punctul de intersecţie dintre lemnul cel de-a lungul şi lemnul cel de-a înaltul, care în îmbinare mă întâlnesc şi mă ţintuiesc în imensa cruce care SUNT... a dorinţei de a  îmbrăţişa şi de a spune: TRĂIESC.




Ştiu că nimeni, niciodată nu va mai reflecta astfel şi că nici o altă clipă nu va mai semăna cu cea din care mă reflectez acum. Ştiu că am ajuns să îmi văd oglindirile şi ştiu că ACUM e vremea în care aleg nuanţele luminii care sunt.





Acum e vremea să mă întorc spre ceea ce sunt, acum e nevoie să accept originalul.

***
În ultima călătorie s-au repetat două situaţii:  în primul rând ceasurile astronomice din cladiri  sunau ora fixă, atunci când ajungeam în preajma lor, iar apoi, oriunde poposeam, apăreau mirese. Mi-am dorit să întâlnesc semne şi am primit: a venit vremea când ceea ce sunt şi ceea ce oglindesc să se unească deplin, să se cunune.




E vremea transparenţei  şi a unirii cu Mine cel care sunt.









Trimiteți un comentariu