Sunt zile când viața mă scoate ușor din fluxul ei și mă așază pe o margine în contemplare; atunci mă simt „ca și cum sunt între două lumi” dar am și privilegiul să asist neutru la ce trăiesc.
Deunăzi am privit din nou copacul de lângă fereastră și i-am văzut creanga atârnândă. Povestea ei m-a surprins la vremea respectivă: cam acum vreo opt-nouă luni din copac a crescut brusc o creangă mai lungă decât celelalte și aproape că voia să îmi atingă geamul. I-am privit mirată călătoria și o așteptam să ajungă. Apoi, într-o dimineață, am văzut-o ruptă sub greutatea frunzelor bogate. S-a lipit de trunchi și a rămas acolo, privind pământul sub anotimpuri, neputând să se desprindă încă de restul, murind tăcut. Și acum este o creangă uscată plină de frunze uscate, singura cu frunze din tot copacul. Atârnă ciudat spre pământ, ținându-se printr-o strânsoare inexplicabilă de ceea ce a fost cândva corpul ce a născut-o.
Sunt în acele zile în care viața m-a scos ușor din fluxul ei și m-a așezat pe o margine în contemplare. Îmi văd limpede vreo câteva crengi uscate ce îmi atârnă încă de suflet și pe care le țin, cu o strânsoare inexplicabilă lângă ființa ce le-a născut.
