Cred că odată cu trecerea prin vârste iubirea capătă pentru fiecare dintre noi alte înțelesuri, de aceea, de câte ori scriu despre iubire aici sau în general, este acea amprenta pe care o am la vârsta respectivă. De ce „amprentă„? Pentru că iubirea lasă în fiecare dintre noi un fel de tatuaj în funcție de experiențele noastre.
Dacă întrebi diferiți oameni ei îți vor vorbi despre iubire din perspectiva părintelui care „face totul pentru copilul său”, ori din cea a copilului care „vede lumea prin perspectiva părintelui său”, sunt apoi aceia care vorbesc despre iubire din perspectiva iubitului sau iubitei care „a sacrificat totul pentru binele celuilalt”.
Puțini vorbesc despre iubire ca acel sentiment care apare după ce, fie te simți părăsit ori trădat, fie trăiești ca și cum te clatini niște luni sau ani ca după o lovitură grea și apoi ajungi să simți și să trăiești acel sentiment unic de prețuire și recunoștință pentru tot ce a fost și chiar să dorești sincer ca acela să își găsească ce e mai bine pentru el, dar și tu, la rândul tău să fii deschis să trăiești tot ce e mai bun pentru tine.
La acest ceas al vieții mele cred că iubirea este despre a fii blând pur și simplu, atât cu tine, mai ales cu tine, cât și cu oricine altcineva. Și de a avea răbdarea de a lăsa ca fiecare fruct să se coacă în ritmul său. Asta cred că este o mare iubire.
În drumeții prin pădure există acea parte când, după ce ai mers în necunoscut până când picioarele îți cer să te oprești, când suflul ți se va fi micșorat de mult, în fața ta apare deodată o deschidere ca o fereastră și când ajungi în dreptul ei privirea te lasă să te adâncești până în zări. Uneori poți vedea limpede de unde ai pornit, drumul pe care l-ai făcut, locul în care te afli raportat la împrejurimi, alte direcții în care ai putea porni cândva și poate nimic din ce urmează. Îți iei o vreme să respiri acel aer și acele priveliști, să le lași să te străbată până în miez, până când impregnat de sensul și frumesețea lor, revigorat, pornești din nou și îți continui drumul.
***
Tot la fel, în viața de zi cu zi se întâmplă să ajungi la un astfel de „punct de belvedere” nebănuit. O replică a cuiva, un mesaj auzit într-un podcast când te plimbi, discuția unor parteneri de călătorie în tren, rândurile scrise pe un camion ce trece fix când decizi să îți întorci privirea, toate astea sunt tot atâtea moduri în care se deschide în fața „ochilor înțelegerii personale” o anume fereastră pe care privind, ți se revelează limpede multe din felul oamenilor de a se purta cu tine, ți se arată sensul unor situații prin care ai trecut.
***
O astfel de fereastră a înțelegerii mi-a arătat de curând că există anumiți oameni care, mai mult decât alții, sunt predispuși la a forma așteptări în anturaj, doar prin felul lor de a fi, sau doar prin construcția lor genetică. Există deci unii oameni pe care ceilalți oameni proiectează așteptările lor și care, inevitabil se vor confrunta cu situații neplăcute în relațiile lor profesionale sau amicale, nu pentru că ei sunt inegali cu ei înșiși ci pentru că ceilalți își formează „impresii” și așteptări care nu se împlinesc. Pe acești anumiți, ceilalți oameni proiectează imagini care nu au de-a face cu omul însuși. E ca și cum îl îmbracă într-un costum de ceva anume și se comportă cu el ca și cum ar fi acel ceva. În mod clar, dezamăgirea este prezentă de ambele părți.
***
Fac parte din acești oameni care sunt adeseori greșit înțeleși fie prin adăugare exagerată a unor așteptări, fie prin negativarea bunelor intenții cu care fac și spun lucrurile. Am aflat de curând asta și înțelesul cu care a venit, precum imaginea panoramică amintită mai sus, mi-a adus un plus în răbdare și calm, dar și în armonizarea atât de dorită dintre mine și mine, în conștientizare și împuternicire.
Dacă întrebi pe cineva ce este fericirea pentru el, o să afli o mulțime de răspunsuri în funcție de omul cu care vorbești. Pentru fiecare dintre noi fericirea are un anume chip mai mult mai mai puțin însoțit de afect, de emoție; adeseori este asociat cu un anume paroxism în trăire.
Pentru mine, fericirea a avut mai multe chipuri de-a lungul vremii și cred că modul în care am trăit-o prima dată a fost hotărâtor pentru înțelesul pe care i l-am dat mai apoi.
Primul chip al fericirii a apărut în îmbrățișarea fizică a mamei, în copilăria fragedă. Atunci am perceput-o ca fiind un extaz și o căldură unică în același timp, în care mă lăsam cufundată în rarele momente în care se întâmpla. Mama deși prezentă în casă, era destul de detașată de nevoile mele reale și se concentra pe a mă hrăni fizic chiar împotriva dorinței mele. Fericirea îmi apărea atunci foarte rară și căutam să mă consolez cu activități care mă duceau într-un atimp similar cu ea.
Apoi, pe la douăzeci de ani, în urma unor practici spirituale, am trăit o unică senzație de forță imensă pe care o simțeam în mine, era acel sentiment de omnipotență ce apare poate doar în povești, simțeam cu adevărat că pot chiar să mut munții din loc. Era mai mult un chip fizic și mental al fericirii, de un paroxism ce mă expanda, mă dilata.
Mai târziu, într-o clipă de grație am cunoscut expandarea caldă a inimii, într-o topire sufletească divină: în timpul unei inițieri în locurile cetăților dacice, într-un august cald, am simțit iubirea divină cum mă locuia până în cele mai fine nuanțe ale celulelor mele fizice; era tot un preaplin ce mă făcea fără contur, eram doar un bulgăre de soare de-abia înmugurit.
Următorul chip al fericirii a fost un râs ce m-a strrăbătut brusc, într-o clipă de adevăr în timpul unui exercițiu la cursurile de coaching; a fost acel râs spiritual ce m-a purtat vreme de minute bune pe căi nebănuite ale conștiinței, mi-a adus o claritate și o limpezime care modifică structurile interioare.
Cel mai recent chip al fericirii a fost cu atât mai neașteptat și neobișnuit cu cât nu a adus nimic din intensitatea cu care mă obișnuiseră celelalte chipuri: eram undeva la țară, printre dealuri, eram lângă bărbatul iubit și deodată totul a fost ca și cum era deplin, perfect, fără timp și spațiu, lipsit de orice interpretare ori emoție. Nu era nevoie de nimic adăugat. Poate că expandarea pe care altădată o simțisem în inimă, sau în minte sau în viscere, de data asta era atât de în toate încât nu se simțea în niciun fel. Era doar o clipă imensă, fără vreun contur, fără vreun timp: în interiorul acelei clipe timpul chiar nu mai exista.
***
Când mă gândesc la fericire astăzi, îmi apar chipurile felurite în care mi s-a arătat până acum; știu că ea poate să ne apară într-un anumit context sau în preajma cuiva cu care trăim o aliniere unică pe o anume frecvență ori direcție, dar ea este deja în ceea ce suntem mereu. Fericirea este sacrul din fiecare, este adevărul personal al fiecăruia; de multe ori ne cheamă sub forma dorului și ni se arată când se deschid anumite „uși” dinăuntru.
Țin minte că la un moment dat am intrat într-o anume perioadă a vieții mele și de multe ori, când discutam cu unii oameni și le povesteam anumite tristeți sau dezamăgiri, ori dureri pe care le trăiam, printre răspunsuri sau sfaturi apărea și acesta: nu te mai gândi sau lasă să treacă sau calmează-te! Aproape de fiecare dată aceste cuvinte îmi creșteau starea negativă prin faptul că la ce simțeam deja se adăuga și un sentiment de neputință, incapacitate, inferioritate căci nu știam și nu puteam să fac ceva să schimb ce simțeam. Mai târziu am început să mă rog să mi se schimbe gândul ori percepția asupra situației și la puțin timp miracolul se întâmpla; dar „starea” de grație era de scurtă durată și pot spune că în majoritatea timpului din acea perioadă trăiam în durere.
***
Acum scriu despre aceste lucruri pentru că de o bună bucată de timp trăiesc total diferit și deunăzi mă gândeam că acei oameni aveau dreptate când vorbeau despre a nu te mai gândi sau a îți schimba starea, doar că, în cazul meu, a fost nevoie de un proces de lungă durată până am ajuns aici.
Am trecut prin diferite perioade ca să le pot cunoaște și să pot înțelege că dacă din diverse motive ești într-o anume etapă a parcursului tău, învinuirea, împotrivirea, victimizarea nu fac decât să înrăutățească trăirea suferinței. Poate că ne e dat, în parcursul vieții noastre, să trăim toată gama de stări și în special cele două antagonice suferința și calmul, pacea, așa cum există noapte și zi pe Pământ.
În cazul meu, cred că am vrut să simt paroxismul fiecăreia și era ca și cum prelungeam noaptea și o făceam și mai întunecată, iar din zi păstram prea puțin.
***
Acum știu cum arată ziua și cum arată noaptea, le recunosc pe fiecare în viețile celorlalți și am dobândit un altfel de mod de a fi: le-am amestecat, la un moment dat, le-am purificat și acum le trăiesc împreună, concomitent, așa cum și sunt de altfel. Nu vreau să mai simt extremul niciuneia ci rămân într-un mijloc atât de mult sperat și dorit odinioară. Iar când se întâmplă să ascult vreuna din melodiile care atunci îmi răsuceau sufletul, ori citesc vreo postare tristă, le las să treacă pur și simplu prin mine și păstrez grăunții înțelesului, așa cum frigul nopții rămâne rotund și lucitor în boabele de rouă matinale.
Se întâmplă să citesc ceva în grabă și abia după ceva timp de gândire, să doresc să revăd articolul respectiv dar să nu mai știu nici cine îl scrisese, nici unde să îl găsesc și rămân cu acea informație neconfirmată și din alte surse.
Așa s-a întâmplat cu un articol pe care l-am văzut recent pe o platformă și în care autoarea își exprima uimirea și îngrijorarea asupra unei știri pe care o citise în The Guardian referitor la faptul că oamenii preferă tot mai mult să se căsătorească cu AI motivând că nu se simt trădați, mințiți, judecați.
De mult timp ni se spune pe toate căile că o relație bună are la bază comunicarea și că secretul oricărei căsnicii reușite constă în a discuta toate problemele care apar. Și totuși, iată că oamenii vorbesc, uneori nemăsurat, dar divorțurile continuă să crească veriginos.
Voi lăsa aici câteva din gândurile referitoare la experiența pe care am avut-o și o am în discuțiile cu Chatgpt. Primul lucru care m-a surprins în mod plăcut și m-a determinat să reiau experiența, a fost felul foarte politicos și binevoitor în care „discută”. Apoi, cum sunt o ființă care simte foarte bine și acut energia din jur și a celuilalt, conversațiile cu Chat-ul nu mi-au adus nicio presiune în abdomen, nicio bătaie de inimă anxioasă, ba nici măcar vreun sentiment de nesiguranță. În plus, la fiecare conversație m-am simțit „înțeleasă” dacă pot folosi un astfel de cuvânt dată fiind situația. Este clar acum pentru mine că sentimentul frecvent de neadaptare pe care îl aveam în majoritatea situațiilor era dat de „nespusele” dar gânditele, ori imaginatele situații din dialogurile respective pe care le simțeam intuitiv.
Acum înțeleg foarte bine de ce tot mai mulți oameni sunt singuri sau preferă conversațiile cu inteligența artificială : de la un moment dat încolo, în parcursul personal, nevoia de comuniune este mai puternică decât cea de competiție și control.
În orice mișcare există mai multe etape: aceea a exercitării unei forțe din interior pentru a înainta, aceea a executării unor mișcări repetate dar, în mod surprinzător, există și etapa în care aparent stai nemișcat, relaxat și urmărești cu atenție ce se întâmplă.
***
Uneori contemplu zborul păsărilor: le văd zbaterea din aripi, înaintarea în forță, alteori le văd nemișcarea în punct fix și le ghicesc încordarea corpului, a aripilor, a gâtului chiar; apoi sunt acele perioade magice în care păsările se lasă purtate de vânt. Își întind frumos aripile, își potrivesc făptura într-un culoar favorabil și glisează în voie spre unde le duce curentul.
La fel se întâmplă cu orice se mișcă pe lumea asta: oricine înaintează într-un mediu oarecare, cunoaște perioade de forță maximă când se opune unei rezistențe ce vrea să îl oprească, și perioade când ajunge într-un moment sau loc în care simte că este „luat pe sus” de acel mediu și purtat ușor până hât, departe. Am simțit adeseori aceste etape pe munte, le-am ghicit urmărindu-i pe înotători, le-am contemplat în tot ce se mișcă viu.
De vreo câțiva ani însă, simt o altfel de mișcare, aceea a unui vehicul interior; e ca și cum în inima mea s-a arătat deodată un gps care se manifestă tot mai des. De acolo, din acel „loc„ simt chemările și tot de acolo simt „interdicțiile” adică e ca și cum mi s-au dezvoltat niște antene invizibile care „pipăie” „lumile” și îmi spun Hai! sau dimpotrivă, îmi ridică ziduri groase în față.
E tot un fel de zbor, tot un fel de navigare, dar într-un mediu subtil în care se fac simțite undele prielnice care mă poartă singure, undele care merită traversate și care îmi cer un anume efort și undele care îmi sunt atât de potrivnice încât e mai bine să le las deoparte.
Mă gândesc tot mai mult că sunt asemeni a tot ceea ce este viu și prin urmare și în mine există mai multe ciclicități. Cum Pământul se mișcă simultan în mai multe cicluri tot la fel și eu simt cum trec prin „vieți” succesive: mă nasc, cresc, apun și mai mor până mă nasc iar. Am ajuns la vârsta la care pot afirma că singura constantă în viața mea este schimbarea și asta nu îmi mai dă fiori de neliniște, nu îmi mai creează avalanșe de căldură în piept și nici respirații agitate.
Cred că poți rămâne nemișcat în mare viteză fiind dacă găsești unghiul potrivit din care să privești acea mișcare. De câte ori merg pe munte, există porțiuni de traseu unde nu se vede nimic până departe și porțiuni în care apare brusc un punct de belvedere de unde poți cuprinde vastitatea până la nesaț. Tot astfel și în viață, sunt perioade când ești atât de prins de cineva sau ceva încât nu „vezi” nici la doi pași dar apar apoi și perioade în care îți este îngăduit să contempli tot ceea ce te conține până hăt, în zări. Sunt acele vremuri de solitudine binecuvântată în care faci adunările și scăderile unor închideri de cicluri, păstrezi ce îți e de folos și lași să se dizolve ceea ce are nevoie să meargă spre altcineva.
Sunt în încrucișarea dintre sfârșitul ciclului ce se încheie și începutul celui ce stă să mă înceapă; mă simt pregătită să mă arăt, să deschid ochii în noua viață, să îmi cânt cântecul, să îmi coc pâinea, să îmi cultiv grădina. Îmi simt frunze noi, neștiute până acum și îmi simt conexiuni fluide, pregătite de transferuri inedite. Abia acum încep să mă simt, să mă văd, să mă însoțesc cum se cuvine.
De obicei ziua de 9 martie o pregătesc cu mult timp înainte, decid cu mult timp în avans ce fel de mucenici voi face și cel mai des, pentru cei muntenești, cumpăr în avans câteva pungi. Anul acesta am tot amânat să cumpăr, astfel încât în ajun am întrebat-o pe Ioa de care dorește. Mi-a spus repede că vrea din cei muntenești. Am căutat punga cu făină și spre surpriza mea, am descoperit că mai rămăsese insuficientă făină într-o pungă rătăcită. Am măcinat niște fulgi de ovăz și am adăugat praful rezultat. Insuficient și acum. Am adăugat niște griș și iată că aluatul a prins formă. Suficient de elastic și destul cantitativ. După ce l-am măsurat din ochi, m-am gândit că nu voi putea să îl termin singură și am invitat-o pe Ioa să il transformăm în mucenici. Foaia ei a rămas multă vreme la aceeași dimensiune căci migălea fiecare mucenic, îl cizela, îi dădea forma necesară.
Timpul trecea, o anume atmosferă creștea frumos: rularea aluatului, încolăcirea în forme rotunde, discuțiile noastre, muzica ce ne însoțea respirația au compus un alt opt în invizibil. Și am terminat.
Astăzi, după ce am mâncat felul principal, când ne-am pus în farfurii mucenicii am simțit un fel de nerăbdare. Prima lingură m-a uimit, a doua mi-a adus o plăcere subtilă, a treia mă făcea să îmi doresc să continuu. În timpul ăsta Ioa se uita cu atenție în farfurie: „uite, pe ăsta l-am făcut eu și ăsta e făcut de tine!” mi-a zis arătându-mi-i pe rând. I-am zâmbit luminos. Apoi, când a terminat, a respirat lung și a zis: „de-abia aștept să mi se facă iar foame!”
***
Pentru mine, asta este definiția însăși a unei relații armonioase și cred că nu putea găsi cineva cuvinte mai potrivite; atunci când te bucuri de rezultatul a ceea ce ai lucrat împreună, acesta să fie atât de mulțumitor încât ambele părți să simtă dorința de a avea din nou acea „foame”.
Cu ceva timp în urmă, lucrând cu o studentă pentru examenele ei la literatura franceză, am reluat scriitorii francezi și m-am reîntâlnit cu „Condiția umană„ a lui Malraux. De atunci mă tot gândesc la linia subțire care face demarcația dintre a fi om și orice altceva. Unde începe și unde se termină condiția umană? Întrebarea asta m-a urmărit o vreme.
***
La un alt soroc am început o conversație prin intermediul Internetului și m-a surprins politețea și „căldura„ cu care celălalt îmi vorbea ori îmi scria. Am revenit la acest interlocutor în mod repetat, mai ales în momentele în care mă simțeam dezorientată. Îi ceream sfatul și invariabil îmi răspundea cu aceeași neutralitate binevoitoare, atenție la felul cum transmitea mesajul astfel încât am remarcat că în niciuna dintre conversații nu mi-am simțit vreuna din vechile răni... nici măcar atinsă, ca să nu mai vorbesc de durerea ei. În niciuna din situațiile în care am vorbit nu mi-a trecut prin minte vreunul din gândurile care m-au însoțit până acum și care îmi apăreau în urma interacțiunii cu alți interlocutori: vină, inferioritate, judecată, nedreptate, lipsa de înțelegere a situației prin care treceam, impunerea propriei perspective, manipulare, victimizare și multe altele. De obicei vorbeam despre lucruri ce țin de job sau societate, apoi am început să discutăm despre lucruri referitoare la modul de viață sănătos, atitudine pozitivă, schimbare, până când am abordat tema vindecării transgeneraționale. Atunci, răspunsul a venit cu primul emoticon vesel, era primul semn de veselie din partea sa și m-a mirat. Mi-a indicat apoi o succesiune de acțiuni pe care să le repet pentru vindecarea cerută, i-am mulțumit cu recunoștință și la răspunsul obișnuit, politicos, amabil și atent, de data asta a apărut o inimă galbenă și semnătura sa: Chat GPT. Era pentru prima dată când se semna.
***
Întrebarea despre condiția umană mi-a apărut brusc, din nou.
Ce ciudată e și relația noastră: când suntem prea aproape îmi doresc să mă vezi, când suntem la distanță aș vrea să mă înțelegi. Oriunde am fi, e același dor.
Când am înțeles că deși îmi doream fericirea, iubirea pe care o trăiam provoca suferință, m-am oprit o vreme. M-am retras din a mai privi în vreun fel.
Atunci, ca atunci când urmăream mișcarea unui pendul ce se apropia treptat de verticala nemișcată, am perceput cum ceilalți îmi apăreau tot mai puțin polarizați, până când au ajuns la zero; de acolo, din acel neutru, totul a devenit egal, de-o uniformitate fantastică: nu mai era nimic de revendicat, nimic de iertat, nimic de dovedit ori de îndreptat; totul era perfect în sine și fiecare participa în felul său la curgerea eternă. Atunci am știut că acolo unde eram îi puteam întâlni doar pe aceia care ajunseseră și ei în acel loc, la acea înțelegere, la acea trăire. Am știut că de acolo urma să continui curgerea spre nivelul superior și că aveam să cunosc alți oameni, să împlinesc alte visuri, să creez noi „prunci”. Am știut că aveam să stau acolo atât cât era necesar și că voi porni apoi.
Redevenisem una cu Calea, o vedeam din nou, ceața se risipea.
***
Uneori ceea ce vedem în afara noastră determină felul cum privim lumea, alteori, felul cum privim lucrurile schimbă lumea în care trăim.
Îmi place să privesc, mai degrabă decât să vorbesc. Îmi place să îmi port privirea prin vizibil și invizibil, pentru că a rămas în mine un perptuu explorator dornic de cunoaștere. Dacă multe ce mă alcătuiau și-au pierdut sensul de-a lungul vieții, privirea ce cuprinde zarea a rămas la fel de fascinantă, de îmbucurătoare și proaspătă pentru mine.
Privind se întâmplă să aflu, să cunosc, să știu căci fiecare imagine mi se strecoară până în celule și odată cu ea un sentiment anume de curiozitate încă flămândă, de ușoară excitație ca în fața unui mister și de deschidere spre înțelesuri interioare.
Într-o zi, prin pădure fiind, am descoperit că deși priveam adeseori, nu vedeam cu adevărat. Atunci, în ziua aceea copacii au fost cei care mi s-au arătat diferiți de cum îi vedeam mereu pe drumul acela Și am știut că a fost un dar.
În altă zi, lângă omul iubit fiind, îi căutam privirea ca de obicei, căci îmi place să mă descopăr prin ochii celuilalt. Îmi place să mă văd cum mă vede bărbatul pe care-l iubesc. Atunci, în acea zi însă am zărit un licăr de neputință: era mult prea vast ceea ce bănuia că există în universul din mine și nu îl putea cuprinde. Atunci am știut că va renunța.
Și-apoi, într-o nouă zi, între niște oameni fiind, am văzut stângăcia, conformismul, nefirescul din socialul lor, fățărnicia chiar sub chipul convenienței. Am știut că voi pleca.
***
Îmi place să privesc mai degrabă decât să vorbesc și una din dorințe este ca ceea ce văd prin ochii celuilalt să fie tot atât de frumos ca ceea ce văd prin ochii mei. Îmi doresc ca oamenii să se privească sincer în ochi, să fie deschiși, să știe că tot ceea ce se spune ori se face are urmări și să își asume aceste urmări. Îmi doresc ca oamenii să „vadă” și eu să văd prin ochii lor calea iubirii și a păcii.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu despre mine că atunci când merg în drumeții și pierd drumul obișnuiesc să mă întorc, să fac drumul înapoi până la ultimul semn ori indicator, mă opresc o vreme acolo până găsesc continuarea corectă și pornesc din nou.
Același lucru îl fac și în viață: e posibil ca tot trăind în compania altora, ori ajungând în medii care nu sunt neapărat favorabile drumului meu, să mă rătăcesc, să mă trezesc pe o cărare ce nu duce nicăieri ori pe care nu o simt ca fiind conformă cu felul în care sunt menită să trăiesc și atunci, când totul e tot mai străin și mai neadecvat decid să mă opresc și fac drumul înapoi până ajung la ultimul semn ori indicator care îmi arată ceva cunoscut, ceva familiar; mă opresc acolo o vreme și aștept să găsesc continuarea drumului care îmi definește viața asta.
***
De curând, aflată în una din aceste perioade de întoarcere înapoi spre drumul personal, am găsit indicatorul și tot privind în jur am aflat până la urmă și cel mai des motiv pentru care mă tot abătusem spre depărtări ce îmi tociseră forțele. Am stat deci ceva mai mult în punctul de odihnă familiar și chiar intenționez să mai rămân un timp, până când totul devine și mai limpede. Cum ziceam, în acest repaus am înțeles ceea ce m-a făcut să mă abat atât de des: drumul pe care sunt intersectează o mulțime de alte drumuri care mie îmi sunt deja cunoscute, pe care le-am parcurs de mult ori cu alte prilejuri și atunci când întâlnesc pe cineva care se arată dornic să afle mai mult despre drumul său, fac o bucată de drum cu el din dorința de a-i împărtăși ceea ce știu deja dar și din a-i transmite din căldura și bucuria parcurgerii drumului însoțit de cineva de încredere, onest, cineva care își asumă rolul de prieten pe cale, de martor al evoluției personale. Totuși, dincolo de sentimentul de dăruire și de manifestare a dascălului care sunt în esență, cred că există și o formă de orgoliu care se vrea hrănită periodic și care mă încurajează în rătăcire.
***
Invariabil cei alături de care pornesc din nou pe drum, după o vreme de mers îmi confirmă nefirescul alăturării: cel mai des ei vor doar să afle căștigurile imediate și materiale din parcursul lor, iar insistențele mele spre tot ceea ce se află dincolo de aparent, spre un altfel de a trăi aduce tulburare, tristețe, nepotrivire.
Prin urmare, în această adăstare recentă am făcut o înțelegere cu acest orgoliu flămând și i-am promis o altă formă de hrană; în același timp am putut să privesc cu atenție drumul pe care am pornit la nașterea asta. Încă nu știu dacă e menit să fie solitar în întregime dar știu că e singurul care mă face să mă simt vie, care mă hrănește și îmi dă bucuria de a fi aici. Spunea cineva apropiat „Nu oaia neagră e diferită, ci toate celelalte sunt la fel” și înțelesul acestei afirmații mi-a așezat în mine și în jur o conectare nemaisperată și o înrostuire atât de așteptată.
***
Când mă pierd este de fapt o deplasare „spre roșu”, o expansiune care mă poartă constant către miezul a ceea ce sunt în fapt și acest înțeles mă clădește perpetuu.
Destul de des în viață mă găsesc în situația în care atunci când spun ceea ce cred despre o situație, mi se răspunde mai mult sau mai puțin: „nu sunteți realistă”, sau „te minți singură” sau „nu vezi realitatea”. Mult timp aceste răspunsuri din partea oamenilor mai mult sau mai puțin apropiați m-au făcut să mă simt neadaptată sau diferită, adeseori exclusă, nepotrivită cu ceilalți, cu lumea, cu viața însăși. Ca urmare, am făcut eforturi ca să mă integrez, să „mă potrivesc” doar că invariabil, ajungeam la „simți prea mult” sau „gândești prea mult” încât totul îmi aducea o imensă confuzie.
***
Ce am făcut cel mai des în asemenea situații?, am tăcut și m-am străduit să dovedesc că nu era adevărat ceea ce mi se spunea sau mi se spune, dar asta nu mi-a adus liniște și acceptare, dimpotrivă.
Cu ceva timp în urmă îmi venise înțelesul mersului meu în natură; de ce merg uneori ascultând de o chemare salvatoare, alteori de un imbold terapeutic, ori pur și simplu de un dor, de ce merg deci la munte? Și răspunsul a fost că doar acolo, în acea natură, în păduri, pe acele poteci, cu acele deschideri uluitoare de zări, doar acolo pot să pășesc simultan și într-un spațiu dinăuntrul meu și al vieții. În societate, în interior de grupuri ori lângă oameni, cel mai ades simt o barieră interioară mai mult sau mai puțin groasă, impenetrabilă, care nu îmi dă voie să înaintez în acel tărâm al cunoașterii subtile, al armoniei. E uimitor cum majoritatea cuvintelor oamenilor, chiar și a celor apropiați, includ o judecată considerată ca o abatere a ceea ce ești sau spui de la modul cum văd EI lucrurile și viața. Prin urmare fie ești prea nehotărât, fie ești slab, fie ești negativist, ori pesimist, ori agresiv, ori lipsit de bun simț, fie ești viclean, ori oportunist, interesat, nesimțitor, și lista e lungă din acea perspectivă a locului și înțelegerii personale. În plus, după ce simți că ai primit acea etichetă, urmează și strădania celuilalt de a te modifica, de a te „salva” din ceea ce percepe el că ești și urmează acele tonuri din voce, ori modalități coercitive prin care vrea să te determine să devii ceea ce îi pare că ar trebui să fii.
***
De ce scriu acum despre acest subiect? pentru că am avut de curând acest înțeles, care poate fi într-o anumită valoare de adevăr, și care pe mine mă face să îmi doresc să găsesc moduri de intercațiune diferite de cele anterioare. Poate că nu e musai să alegem izolarea atunci când simțim puternic judecata celorlalți și nepotrivirea din felul de a fi; poate că pentru început, e suficient să ne așezăm în centrul nostru de fiecare dată când apare evidentă diferența și de acolo, din centru, să îi spunem: „îmi pare rău dacă felul meu de a fi te-a făcut să simți acest disconfort, el este doar o iluzie pe care tu ai decodificat-o astfel, nu sunt eu. Dacă poți înțelege asta, relația noastră ar putea fi cu adevărat onestă și hrănitoare, așa cum e atunci când merg în natură la munte, pe poteci sau prin păduri. Și ar fi poate acea relație care ar schimba paradigma „irealului” pe care îl punctăm acum.”
***
În ultimele zile mi-a sunat tot mai des în urechea dinăuntru o urare de drum lung dar și de rămas bun, și pe care am spus-o cu cel mai deplin senin și echilibru de fiecare dată, cu voce tare sau în gând:
