joi, 2 iulie 2009

„La început a fost cuvântul”



În jurul nostru sunt multe voci. Încă de când ne naştem la ţipătul nostru răspund cuvinte. Există cuvinte pentru aproape orice acţiune sau sentiment.

Prin rostire copilul află prima dată tainele existenţei de la mama sa. Înainte de a explora cu toate simţurile lui, vorbele mamei îl ghidează iar cuvintele poveştilor îi dezvăluie neştiutul de aiurea.

Mai târziu, trăind iubirea o exprimă, iar verbalizarea ridică iubirea însăşi din instinct către poezie, către sublim.
Fiecare din bucuriile noastre este însoţită de cuvinte zglobii, fiecare din tristeţile noastre poartă cuvinte cenuşii.
Omenescul în viaţă se exprimă, se rosteşte, se glăsuieşte. Verbalizarea ne apropie de zeu.
***

Sunt atât de obişnuită cu vorbele, mi se pare atât de firesc să le aud în jurul meu, încât următoarea întâmplare m-a cutremurat mai mult decât orice cuvinte grele aş fi auzit.
Mi-am dorit să ajung într-un loc unde sunt oameni bolnavi pentru a îi ajuta cu ce pot . E un centru pentru bolnavii ce trăiesc ultima fază. Am stat o vreme pe culoare. Era liniştea unui centru de sănătate curat. Am vorbit cu oameni de acolo, am făcut noi cunoştinţe, am strâns mâini în semn de bineţe, am socializat. M-am întâlnit cu asistentul manager, i-am spus ce doresc , au apărut probleme birocratice, ne-am luat la revedere cu promisiunea unui răspuns ulterior pe mail.
Eram pe cale să plec când o persoană mă strigă şi îmi solicită ajutorul. Aştepta cu un scaun cu rotile în faţa unei uşi şi dorea să ajut să mutăm un pacient în altă cameră. Accept , mă apropii ...intrăm.
În încăpere sunt trei paturi. În fiecare pat se află un bărbat. M-a izbit tăcerea, aproape fizică în ciuda televizorului deschis. Mă uit după asistentă care se îndreaptă spre unul din paturi. Bărbatul stătea cu spatele. „Domnu David, zice femeia, haideţi să mergeţi în altă cameră. Vă ducem undeva unde e mai frumos.” Bărbatul nu se clinteşte. Atunci femeia îl întoarce şi văd că nu dormea. Îl ridică, o ajut, mă uit la el zâmbind. E un chip frumos, îngrijit, al unui bărbat între două vârste. Boala nu se vede deloc. Dacă l-aş fi văzut în altă împrejurare mi s-ar fi părut un „bărbat bine”. Femeia vorbea în continuare, încep să zic şi eu ceva, banalităţile specifice situaţiei: uşurel, aşa, fiţi atent acum...
Brusc se uită în ochii mei. Atunci, în momentul acela i-am simţit tăcerea grea, muţenia. Am simţit că a renunţat la cuvânt pentru totdeauna. Că fără speranţa intrase în sufletul lui şi îl amuţise.
Am rămas zâmbindu-i şi am îngăimat „Doamne ajută!”
Trimiteți un comentariu