joi, 2 iulie 2009

Prin oglinda retrovizoare a vieţii

Mergeam cu maşina de ceva timp. Îmi place să conduc, îmi place cum mi se ordonează gândurile în ritmul semnelor de pe asfalt. M-am învăţat să procedez şi în viaţă ca pe şosea: la cotituri micşorez viteza, până trece, la drum drept, neted accelerez, când îmi apare ceva în cale ocolesc elegant.

Mai nou însă, am trăit fericirea pe şosea. De cele mai multe ori căutăm fericirea şi o vedem ca pe ceva foarte îndepărtat, ca pe ceva care nu este accesibil decât în situaţii excepţionale şi după multe eforturi şi sacrificii.
Pe drumul ăsta, privim ades în oglinda retrovizoare şi ni se arată imaginea a ceea ce a fost, a ceea ce am trăit: maşinile pe care le-am depăşit, casele, munţii, cerul, câmpul, oamenii... Ne mai privesc o clipă peste umăr înainte să dispară în lumea lor. Şi de multe ori le aruncăm o privire fugară.

De data aceasta veneam de la munte. Conduceam de ceva timp şi totul părea ca de obicei. Era o zi normală, poate doar mai suportabilă decât altele. Priveam ca de obicei în faţă şi eram atentă în jur. A inceput să picure, mai întâi des şi mărunt apoi ploaie de vară. Am procedat meticulos la aplicarea manevrelor necesare. Viteza adecvată, ştergătoare, farurile corespunzătoare. Drumul şerpuia uşor în faţă...au început serpentinele. Asfaltul înclinat aluneca pe alocuri. Serpentina se apropia de fiecare dată cu viteza hăului nesăţios. Ţineam bine volanul. O maşină din spate făcea semne grăbite cu farurile. Se grăbea, iar furtuna se înteţea. La drum drept i-am făcut loc. A trecut iute, cu o explozie de stropi, ca o cometă acvatică. Am continuat în acelaşi ritm, curbă după curbă, în timp ce ploaia unduia pe maşină. În sfârşit am ajuns la poale, pe şosea lină...ploaia era tot mai puternică. Mai deasă. Maşina din faţa mea a încetinit. După o bucată de drum apa curgea şiroaie pe parbrizul devenit opac. Ştergătoarele turate la maxim nu reuşeau să lase o dungă netedă. Prin pâclă zăresc maşina din faţă cum aprinde şi luminile de avarie, iar după puţin timp se opreşte pe dreapta. Apuc să zăresc alte câtevă maşini oprite. Deodată în faţa mea nu se mai vede nimic. Nu m-am gândit nici un moment să opresc. Maşina trece prin şoseaua inundată precum o bărcuţă. Ghicesc mai degrabă banda mea.Nu o mai văd deloc. Mă aplec spre volan într-o încercare inconştientă de a vedea mai bine afară. Şi continui. Presimt că e ca o încercare pe care trebuie să o depăşesc. Nu văd aproape nimic mai departe de trei metri in fata maşinii...apa de pe şosea îmi dă tangaje uşoare. Răpăitul ploii acoperă chiar şi bătăile inimii mele. În faţă nu mai văd nimic. În spate abur cenuşiu... Continui cu o încăpăţânare primară, necultivată. Merg ca prin tumel. Nu poate fi nesfârşit, îmi zic. Şi aşa e. După ceva timp nu se schimbă nimic, şi totuşi parcă ceva e altfel. Pâcla din faţă e mai subţire. Mai apoi, ploaia răpăie mai tare dar cenuşiul devine mai albicios , iar ceva mai încolo începe să se însenineze. Funiile biciuitoare ale ploii se rup în zdrenţe tot mai rare, roţile prind asfaltul mai bine, ştergătoarele sunt mai vesele , încet în faţă se înseninează. Opresc ştergătoarele, măresc viteza, revin comod pe scaun şi privesc în oglinda retrovizoare...atunci, chiar atunci, în spatele meu văd un cer imens vineţiu, cu vălătuci cenusiu- albăstrii, lăsând umbre triste împrejur. Atunci, în acel moment, privind prin oglinda retrovizoare am simţit cum urcă fericirea în fiinţa mea. Şi bucuria mă lumina cu fiecare nor ce se dădea la o parte din calea soarelui din faţă. Mergeam spre soare şi mă bucuram . Am început să cânt.
E superb când vezi limitele depăşite cum dispar prin oglinda retrovizoare.
Trimiteți un comentariu