vineri, 24 iulie 2009

„Life is a dream, but living is not dreaming”



De ceva timp imi apare pe retină imaginea unui grup de oameni care se uită liniştiţi la nou venitul ce-şi marturiseşte cu voce tremurată viciul...
„Sunt Pygmalion, am 41 ani, si m-am indragostit pe net”.
„Păi de ce eşti aici, e o stare frumoasă, bravo, trăieşte-o din plin.”
Ei, da. Însă îndrăgostirea virtuală este ...virtuală. Iubitul virtual poate deveni inuman de perfect pentru că imaginea lui este doar în minte ta. El are gesturile pe care le doreşte mintea ta, se află în decorul pe care îl crezi, îmbrăcat cum îţi imaginezi şi face anumite gesturi care sunt adecvate situaţiei pe care o crezi. Îţi spune că te iubeşte numai pe tine la orice oră din zi (oricum în fereastra aia, are dreptate, eşti doar tu- iar multi messul poate permite discuţii simultane fără să fie cineva bănuit de contrariul ), îţi spune că nu a mai iubit niciodată aşa în toată viaţa lui, îţi spune că eşti frumoasă şi super deşteaptă, îţi dă emoţii şi te simţi ca o prinţesă din poveşti. Toate bune şi frumoase dacă îţi doreşti doar să visezi, dacă te mulţumeşti să săruţi iubitul cu iconiţe şi să-l îmbrăţişezi prin emoticoane. Dar când fereastra se închide cu ce ramâi? Dacă eşti suficient de lucid(ă), dacă ştii când să te opreşti nu vei spune niciodată, „Sunt Pygmalion, şi m-am îndrăgostit pe net.”
La rândul ei, iubita este cel puţin ca Marilyn Monroe: are poze superbe în costume decoltate şi poziţii studiate îndelung, este cultă, îi plac scriitorii, cărţile, muzica-toate de calitate, este iubitoare, te înţelege mai bine decât a făcut-o vreodată nevasta, ori oricare iubită reală de a ta. Ea este singura ce te face să simţi cumva, numai ea...şi nimeni nu poate fi ca ea. EA te INFIOARĂ.
E trist că oamenii sunt tot mai singuri, că nu au timp să se confeseze în real, că încă îşi doresc cu disperare o iubire chiar şi minţită decât nimic. E şi mai trist că oamenii caută senzaţii virtuale, se robotizează, fac sex virtual, îşi trimit luv şi se amăgesc cu sute de friends.
E trist că aşa cum îmi zicea cineva deunăzi „Reţelele de socializare sunt de fapt reţele de ... desocializare.” Te izolează de oamenii reali din jurul tău.
”Sunt Pygmalion şi am iubit pe net; şi nu îmi sunam prietenii reali, nici rudele , nici nu vorbeam cu nimeni în afara ferestrei de net.”

Ajungi să stai scotchat de ecranul calculatorului, să pândeşti apariţia celui sau celei ce-ţi furnizează porţia de fericire virtuală direct proporţională cu nivelul imaginaţiei, al educaţiei şi cu valorile morale personale. Ajungi să nu mai gândeşti în afara iubitului virtual, să nu poţi simţi în lipsa lui, să fii angoasat dacă nu apare, să te simţi disperat la gândul că te-ar putea părăsi.
Iubirea virtuală e cea mai uşoară dar în acelaşi timp şi cea mai grea. E uşoară pentru că distanţa dintre o relaţie amicală şi iubire este foarte subţire, treci aproape fără să ştii graniţa. De fapt nu de iubire e vorba ci mai degrabă de un fel de psihoză.
Dacă cei doi însă sunt de bună credinţă, dar din motive oarecare nu se pot întâlni o perioadă, este greu pentru că trebuie ca amândoi să aibă capacitate de iubire aproape cristică, să iubească dincolo de îndoieli, fără vreo urmă a egoului. Să iubeşti fără să ai aşteptări de vreun fel de la fiinţa iubită, să iubeşti în ciuda absenţei fizice este cel mai greu. Iubirea însăşi este definită prin aceste aşteptări care atunci când nu se concretizează duc la stingerea treptată a sentimentului pentru cel iubit. Atunci spui, îmi pare rău, drumul meu e altul, dorinţele mele sunt altele. Asta se poate întâmpa oricând, nu doar în virtual, dar este cu atât mai dificil de menţinut o iubire sinceră în astfel de condiţii.
„Sunt Pygmalion, am 41 ani, şi iubesc virtual. Iubirea virtuală doare cumplit şi creează dependenţă. Iubirea virtuală însă mi-a dat imaginea capacităţii sufletului meu şi dorinţa de iubire reală. Nici o iubire virtuală nu a creat copii reali.”
Şi pentru că iubesc viaţa, iubesc enorm să iubesc şi să fiu iubită, afirm răspicat
„Life is a dream, but living is not dreaming”

vineri, 10 iulie 2009

De ce Mozart?

Mi se cere sa scriu ceva despre muzica clasica: scrie ce simti, de ce asculti, ce compozitori iti plac. Ca de fiecare data cand sunt in perioada de dinainte de a scrie ceva, prin minte imi trec franturi de imagini, iar prin suflet secvente de trairi, pana se cristalizeaza ea Ideea si el Sentimentul anume. Acum, vi le voi impartasi.
Nu sunt o persoana educata pentru a asculta si intelege muzica clasica. Am asculat de-a lungul timpului pentru ca era ceva acolo si as fi vrut sa inteleg. Nu mi-a facut nimeni educatie muzicala, asa ca voi vorbi din perspectiva profanului care a cunoscut muzica clasica doar cu capacitatea lui mentala si sufleteasca nude, primare.
Pe la 16 ani ascultam emisiunile lui Iosif Sava si multe din ele mi se pareau greu de inteles, inaccesibile si sfarseam prin a ma plictisi.De atunci a ramas Beethoven-Oda Bucuriei. Mozart mi se parea infantil.
Pe la 20 ani am inceput sa ascult muzica clasica in sesiune. Am observat ca ma ajuta sa ma concentrez, ca-mi dadea linistea si capacitatea de cuprindere mentala necesare momentelor respective. Din perioada aceea am ramas cu Gershwin, Ravel, Lalo, Beethoven –Imperialul,Brahms. Mozart continua sa mi se para infantil.
La 41 ani, acum am revenit la muzica clasica mai cu insistenta. Sunt compozitii care ma transpun, sau ma inspira, sau ma calmeaza, sau imi deschid usa creatiei. Unele imi canta chiar trairile din viata toata: imi inalta sufletul precum extazul unei iubiri impartasite sau imi jelesc tristetile, infrangerile, esecurile. Acum este Chopin, Rahmaninov, Tchaicovski, Beethoven,Schubert.
Mozart este un geniu.

joi, 2 iulie 2009

„La început a fost cuvântul”



În jurul nostru sunt multe voci. Încă de când ne naştem la ţipătul nostru răspund cuvinte. Există cuvinte pentru aproape orice acţiune sau sentiment.

Prin rostire copilul află prima dată tainele existenţei de la mama sa. Înainte de a explora cu toate simţurile lui, vorbele mamei îl ghidează iar cuvintele poveştilor îi dezvăluie neştiutul de aiurea.

Mai târziu, trăind iubirea o exprimă, iar verbalizarea ridică iubirea însăşi din instinct către poezie, către sublim.
Fiecare din bucuriile noastre este însoţită de cuvinte zglobii, fiecare din tristeţile noastre poartă cuvinte cenuşii.
Omenescul în viaţă se exprimă, se rosteşte, se glăsuieşte. Verbalizarea ne apropie de zeu.
***

Sunt atât de obişnuită cu vorbele, mi se pare atât de firesc să le aud în jurul meu, încât următoarea întâmplare m-a cutremurat mai mult decât orice cuvinte grele aş fi auzit.
Mi-am dorit să ajung într-un loc unde sunt oameni bolnavi pentru a îi ajuta cu ce pot . E un centru pentru bolnavii ce trăiesc ultima fază. Am stat o vreme pe culoare. Era liniştea unui centru de sănătate curat. Am vorbit cu oameni de acolo, am făcut noi cunoştinţe, am strâns mâini în semn de bineţe, am socializat. M-am întâlnit cu asistentul manager, i-am spus ce doresc , au apărut probleme birocratice, ne-am luat la revedere cu promisiunea unui răspuns ulterior pe mail.
Eram pe cale să plec când o persoană mă strigă şi îmi solicită ajutorul. Aştepta cu un scaun cu rotile în faţa unei uşi şi dorea să ajut să mutăm un pacient în altă cameră. Accept , mă apropii ...intrăm.
În încăpere sunt trei paturi. În fiecare pat se află un bărbat. M-a izbit tăcerea, aproape fizică în ciuda televizorului deschis. Mă uit după asistentă care se îndreaptă spre unul din paturi. Bărbatul stătea cu spatele. „Domnu David, zice femeia, haideţi să mergeţi în altă cameră. Vă ducem undeva unde e mai frumos.” Bărbatul nu se clinteşte. Atunci femeia îl întoarce şi văd că nu dormea. Îl ridică, o ajut, mă uit la el zâmbind. E un chip frumos, îngrijit, al unui bărbat între două vârste. Boala nu se vede deloc. Dacă l-aş fi văzut în altă împrejurare mi s-ar fi părut un „bărbat bine”. Femeia vorbea în continuare, încep să zic şi eu ceva, banalităţile specifice situaţiei: uşurel, aşa, fiţi atent acum...
Brusc se uită în ochii mei. Atunci, în momentul acela i-am simţit tăcerea grea, muţenia. Am simţit că a renunţat la cuvânt pentru totdeauna. Că fără speranţa intrase în sufletul lui şi îl amuţise.
Am rămas zâmbindu-i şi am îngăimat „Doamne ajută!”

Prin oglinda retrovizoare a vieţii

Mergeam cu maşina de ceva timp. Îmi place să conduc, îmi place cum mi se ordonează gândurile în ritmul semnelor de pe asfalt. M-am învăţat să procedez şi în viaţă ca pe şosea: la cotituri micşorez viteza, până trece, la drum drept, neted accelerez, când îmi apare ceva în cale ocolesc elegant.

Mai nou însă, am trăit fericirea pe şosea. De cele mai multe ori căutăm fericirea şi o vedem ca pe ceva foarte îndepărtat, ca pe ceva care nu este accesibil decât în situaţii excepţionale şi după multe eforturi şi sacrificii.
Pe drumul ăsta, privim ades în oglinda retrovizoare şi ni se arată imaginea a ceea ce a fost, a ceea ce am trăit: maşinile pe care le-am depăşit, casele, munţii, cerul, câmpul, oamenii... Ne mai privesc o clipă peste umăr înainte să dispară în lumea lor. Şi de multe ori le aruncăm o privire fugară.

De data aceasta veneam de la munte. Conduceam de ceva timp şi totul părea ca de obicei. Era o zi normală, poate doar mai suportabilă decât altele. Priveam ca de obicei în faţă şi eram atentă în jur. A inceput să picure, mai întâi des şi mărunt apoi ploaie de vară. Am procedat meticulos la aplicarea manevrelor necesare. Viteza adecvată, ştergătoare, farurile corespunzătoare. Drumul şerpuia uşor în faţă...au început serpentinele. Asfaltul înclinat aluneca pe alocuri. Serpentina se apropia de fiecare dată cu viteza hăului nesăţios. Ţineam bine volanul. O maşină din spate făcea semne grăbite cu farurile. Se grăbea, iar furtuna se înteţea. La drum drept i-am făcut loc. A trecut iute, cu o explozie de stropi, ca o cometă acvatică. Am continuat în acelaşi ritm, curbă după curbă, în timp ce ploaia unduia pe maşină. În sfârşit am ajuns la poale, pe şosea lină...ploaia era tot mai puternică. Mai deasă. Maşina din faţa mea a încetinit. După o bucată de drum apa curgea şiroaie pe parbrizul devenit opac. Ştergătoarele turate la maxim nu reuşeau să lase o dungă netedă. Prin pâclă zăresc maşina din faţă cum aprinde şi luminile de avarie, iar după puţin timp se opreşte pe dreapta. Apuc să zăresc alte câtevă maşini oprite. Deodată în faţa mea nu se mai vede nimic. Nu m-am gândit nici un moment să opresc. Maşina trece prin şoseaua inundată precum o bărcuţă. Ghicesc mai degrabă banda mea.Nu o mai văd deloc. Mă aplec spre volan într-o încercare inconştientă de a vedea mai bine afară. Şi continui. Presimt că e ca o încercare pe care trebuie să o depăşesc. Nu văd aproape nimic mai departe de trei metri in fata maşinii...apa de pe şosea îmi dă tangaje uşoare. Răpăitul ploii acoperă chiar şi bătăile inimii mele. În faţă nu mai văd nimic. În spate abur cenuşiu... Continui cu o încăpăţânare primară, necultivată. Merg ca prin tumel. Nu poate fi nesfârşit, îmi zic. Şi aşa e. După ceva timp nu se schimbă nimic, şi totuşi parcă ceva e altfel. Pâcla din faţă e mai subţire. Mai apoi, ploaia răpăie mai tare dar cenuşiul devine mai albicios , iar ceva mai încolo începe să se însenineze. Funiile biciuitoare ale ploii se rup în zdrenţe tot mai rare, roţile prind asfaltul mai bine, ştergătoarele sunt mai vesele , încet în faţă se înseninează. Opresc ştergătoarele, măresc viteza, revin comod pe scaun şi privesc în oglinda retrovizoare...atunci, chiar atunci, în spatele meu văd un cer imens vineţiu, cu vălătuci cenusiu- albăstrii, lăsând umbre triste împrejur. Atunci, în acel moment, privind prin oglinda retrovizoare am simţit cum urcă fericirea în fiinţa mea. Şi bucuria mă lumina cu fiecare nor ce se dădea la o parte din calea soarelui din faţă. Mergeam spre soare şi mă bucuram . Am început să cânt.
E superb când vezi limitele depăşite cum dispar prin oglinda retrovizoare.