sâmbătă, 28 august 2010

Pădurea de aramă...

Trecerea prin viaţă e drumul eroului din poveşti până ajunge unde trebuie. Drumul poate să îi fie cunoscut dinainte, sau să i-l indice cineva ori porneşte la întâmplare şi alege căile pe măsură ce înaintează.

Ţin minte că atunci când citeam poveştile copilăriei mă surprindeau unele etape sau gesturi specifice acestui drum: trecerea prin păduri de diferite tipuri sau aruncarea unor obiecte gen gresie, pieptene în spate pentru a descuraja duhurile rele ce îi urmăreau pe ce doi mi-au fost a mirare mult timp.

Pădurile m-au nedumerit constant: cum adică frunze de argint, aur, diamante sau aramă? Cum de totul e încremenit în ele şi când treci pe acolo nu se aude nimic? Îmi dădeau un sentiment ciudat , voiam să trec mai repede de acele pasaje căci nu semăna cu nimic cunoscut şi nu le înţelegeam.

Fie că ne dăm seama sau nu toţi traversăm astfel de păduri şi întotdeauna trecem prin ele în drumul nostru spre ceva.

Sunt perioade de timp când traversăm pădurea veselă, plină de zgomotul vieţii şi plină de lumina soarelui; sunt perioade când suntem în pădure ca lucrători ai ei: înaintăm pe măsură ce ducem la capăt munca noastră; sunt şi perioade în care totul e nemişcat în drumul nostru, iar noi trecem pe acolo ca şi prin altă lume: sunt acele zile în care totul e neclintit, nimeni nu te caută, nu ai nimic de făcut, iar sufletul e neutru. Cu timpul afli că au şi ele rostul lor şi nu sunt deloc atât de sâcâitoare cum apăreau la început.

Vin apoi perioadele în care începi să te uiţi cu alţi ochi în jur: vezi cum cresc copacii, cum au trunchiul, cum unii sunt doi într-o tulpină,sau trei, patru... sau cresc înclinaţi, sau au mulţi ochi, ori scorburi, vezi cum alţii sunt plini de muşchi, ori cum din unii curge răşină care înmiresmează tot ce e în jur. Vezi şi pădurile moarte, selenare, năuce. Tot atunci începi să vezi şi copacii drepţi, falnici, neclintiţi care răspândesc lumină. Dacă te uiţi şi mai atent începi să înţelegi cum îşi caută fiecare un loc pentru a putea fi în splendoarea sa în interiorul pădurii şi înţelegi cum un copac falnic şi drept nu poate creşte la umbra altuia ci doar cei mici sau care se înclină mult.

Mai apoi începi să le auzi graiul: frunzele lor vorbesc, şi trunchiul şi rădăcinile ce ies la suprafaţă. Cel mai mult îmi place când vorbeşte lumina prin crăpăturile de pădure: razele soarelui ce se filtrează şi colorează tulburător în nuanţe de galben, verde crud, auriu, arămiu şi roşu aprins templul de sub coroane.

Vine şi vremea în care apare dialogul, în care înţelegi că e o legătură directă cu tine, că drumul tău pe acolo are un rost şi că poţi face şi tu ceva în afară de a trece pe acolo pur şi simplu. Sau că poţi fi de folos chiar şi doar dacă după trecerea ta nu a fost nimic stricat din echilibrul iniţial.

Şi vine vremea în care oricum treci înţelegi că de-a lungul drumului a avut loc un transfer, că a fost mai mult decât un dialog: a existat o comuniune. Înţelegi că pădurea prin care ai trecut a păstrat urmele celor care au străbătut-o dintotdeauna şi că ei au lăsat ceva în drumul lor care a intrat  în tine cât ai mers şi atunci începi să înţelegi că şi drumul tău va lăsa ceva în cei care vor trece pe acolo după tine.

Atunci nu îţi e indiferent cum treci.




La forêt de cuivre

Le passage dans la vie est comme le chemin du héros des contes jusqu’au moment où il arrive à sa destination. Cette voie pourrait lui être connue dès le début, ou montrée par quelqu’un d’autre ou il prend une route au hasard et fait ses choix en chemin.

Je me rappelle que alors quand je lisais les contes de mon enfance j’étais étonnée par quelques étapes parcourues ou gestes des personnages qui étaient spécifiques à cette route : le passage par des forêts de genres différents ou l’habitude de jeter des objets en arrière pour décourager les personnages méchants qui suivaient les héros.

Ce sont les forêts qui m’ont procuré le plus grand trouble : ça voulait dire quoi des feuilles d’argent, d’or, de diamants ou de cuivre ? Et comment rien ne bouge à l’intérieur ? J’éprouvais un sentiment étrange et je me dépêchais de finir ces passages-là que je ne comprenais pas et qui ne ressemblaient à rien de connu.

Quoi que nous nous rendions compte ou non, nous tous traversons des forêts sur notre chemin vers ailleurs.

Il y a des laps de temps quand nous traversons la forêt de joie, pleine du bruit de la vie et de la lumière du soleil ; il y a d’autres laps de temps quand nous sommes dans la forêt en qualité de ses travailleurs et nous avançons au fur et à mesure que nous accomplissons notre travail ; il y a des périodes quand tout et figé autour de nous, et nous passons par là comme par un autre monde : ce sont ces jours –là où rien ne bouge, personne ne t’appelle, on n’a rien à faire et l’âme semble neutre. Petit à petit on apprend le rôle de ces temps aussi et on ne le trouve plus si embarrassants.

Il y a aussi les étapes où on commence à voir autour de soi: la manière dont poussent les arbres, comment est leur tronc, comment poussent deux dans le même tronc, ou trois, ou quatre...ou comment ils poussent recourbés, ou comme ils ont plusieurs yeux, ou des creux, on voit de la mousse sur les uns, ou de la résine qui coule en abondance des autres et embaument tout autour d’eux. On voit également les forêts mortes, séléniques, ahuries. C’est toujours alors qu’on commence à voir les arbres fiers et intègres, imperturbables, qui répandent de la lumière. Si on regarde plus attentivement on comprend la manière dont chacun cherche sa place pour s’épanouir à l’intérieur de cette forêt et on observe le fait qu’ un arbre fier et intègre ne peut pas pousser à l’ombre de l’autre , seulement les plus petits ou qui se ploient beaucoup.

Il arrive ensuite la période où on commence à entendre leurs voix : leurs feuilles parlent, et leur tronc et les racines qui sortent de la terre. Le plus j’aime quand la lumière parle par les fentes de la forêt : les rayons du soleil filtrés colorient d’une manière troublante par des taches de jaune, de vert –clair, d’or, de cuivre ou de rouge brulant le temple sous les couronnes.
Puis c’est le dialogue qui s’installe, où on comprend qu’il y a une liaison étroite avec soi, que son chemin par là a un sens et qu’on peut toujours faire autre chose sauf de passer simplement par là. Ou qu’on peut contribuer au-delà du simple passage. Où même qu’on peut se rendre utile seulement si on a le souci de ne rien gâcher de l’équilibre initial pendant son passage.

Et arrive le temps où on comprend que quel que soit le parcours, tout au long du chemin un transfert a eu lieu, que c’était plus qu’un dialogue: c’était une communion qui a existé. On comprend que la forêt par laquelle on vient de passer a gardé les traces de tous ceux qui l’ont parcourue tout ce temps et qu’ils ont laissé quelque chose pendant leur parcours, quelque chose qui avait passé en soi durant le chemin et à ce moment-là on comprend que son chemin à soi laissera aussi quelque chose en tous ceux qui suivront après soi.

C’est alors que notre parcours ne nous laisse plus indifférents.




 
http://www.youtube.com/watch?v=iJ7JZYwLUaw
Trimiteți un comentariu