miercuri, 29 iunie 2011

miercurea fara cuvinte-6





O initiativa Carmen,  blogul "intre vis si realitate"

vineri, 24 iunie 2011

La vest prin mine însămi-4

Cu mulţi ani în urmă, (să fie vreo 20) am înţeles că în mintea mea gândurile se exprimau prin cuvinte ca şi cum aş fi vorbit cu cineva din viaţa de zi cu zi. Şi mi-a venit atunci o dorinţă de a încerca să gândesc în pulsiuni de sentiment; adică să nu formulez cuvintele ci doar să ŞTIU pur şi simplu ce gândesc... era ca şi cum apăsam  un buton, fără să formulez o întreagă topică. Am făcut o vreme exerciţiul ăsta şi ades m-am întrebat ce e cu această dorinţă interioară a mea.

Acum înţeleg că astfel, în mod inconştient, mă protejam de puterea negativă a unor cuvinte. Niciodată, în aceste exerciţii nu am simţit emoţiile negative cuprinzându-mă.

Dintotdeauna am avut o relaţie aparte cu exprimarea cuvintelor şi nu am înţeles multă vreme ce efect aveau ele asupra mea. Până aproape de adolescenţă existau cuvinte pe care nu le puteam pronunţa pur şi simplu; simţeam inconştient că îmi fac rău. Din această cauză nu am înjurat şi nici nu o fac în prezent. Îmi amintesc cum erau momente în care eram atât de revoltată în faţa încărcăturii negative a unor cuvinte încât rămâneam ca paralizată, amuţeam pur şi simplu (de indignare ziceam  pe vremea aceea).

Cred că mereu am simţit puterea cuvintelor  chiar şi din gândurile neexprimate. Sunt locuri unde  în preajma oamenilor eram ca o floare într-un mediu ostil, pentru ca atunci când eram singură  sau cu alţi oameni în acelaşi loc să fie totul ok.   Şi erau momente când propriile cuvinte mai ales îmi făceau rău fizic. Când am înţeles şi asta am decis să fiu atentă la ceea ce  gândesc şi ce spun. E posibil ca noi toţi să avem această capacitate de care nu suntem conştienţi pe deplin şi e posibil ca această încărcătură diferită dintre cuvintele rostite şi cele gândite să fie sursa ambivalenţelor din conduita noastră. 

„Fericirea, spunea Gandhi, este armonia între ceea ce gândim, ce spunem şi ce facem.”

" Fii impecabil în tot ceea ce spui!" îndemnau toltecii avînd în vedere sensul de "fără păcat" al cuvântului "impecabil."
 
E timpul să fim impecabili...şi în rest putem face orice! :).

joi, 23 iunie 2011

La vest prin mine însămi-3

Germania, Austria- iunie 2011

Nu ştiu dacă ceea ce voi relata în continuare este valabil pentru orice popor care călătoreşte în afara frontierelor ţării de baştină, dar pot afirma că de fiecare dată când am fost plecată în străinătate cu un grup, atunci când eram între noi, invariabil se găsea cineva care să compare situaţia de acolo cu cea din ţară. Fiecare comparaţie era defavorabilă României începând cu aranjarea în peisaj şi terminând cu purtarea oamenilor de acolo. Românul cade în extaz în faţa câmpurilor frumos parcelate, a şoselelor cu cel puţin 50 cm de beton sub asfalt, a arhitecturii de bun gust, a curăţeniei ce izbeşte ochiul; pe scurt tot ce e „afară” continuă să aibă o aură dificil de atins în interiorul graniţelor noastre.

Nici drumul de acum nu a făcut excepţie. Şi în timp ce ascultam comparaţiile inevitabile, prin minte se derulau imagini cu casa unde locuiesc acum. În timp am stat în mai multe case şi nu pot afirma că vreuna dintre ele a fost alegerea mea totală. Casele în care am stat nu m-au reprezentat din punctul de vedere al aspectului lor exterior ori al funcţionalităţii. La un moment dat, chiar casa de acum îmi stârnea repulsie şi erau zile când pe măsură ce mă apropiam de ea îmi venea să fug înapoi.

Până când, la un moment dat, m-am întrebat de unde venea acea nefericire şi am înţeles că de fapt îmi refuzam să fac tot ce aş fi făcut în casa pe care mi-o doream. Am început atunci să fac abstracţie de atmosferă, de conjuncturi, de orice altceva din exterior şi m-am concentrat pe ce anume îmi dădea echilibru şi bucurie: aşa că trebăluiam cu drag şi mă bucuram de fiecare loc curat şi armonios. Casa în care stau îmi spune de ceva timp ce nevoi are, iar pentru mine ea are acelaşi rol ca şi corpul meu, ca şi ţara, ca şi planeta: sunt gazde pe care nu le-am ales conştient dar pot să fac să-mi fie dragi prin felul cum mă raportez la ele.


  undeva în România - foto de la Cristina :)

miercuri, 22 iunie 2011

La vest prin mine însămi-2



Colmar- 12 iunie

Duminică. O dimineaţă senină. Suntem spre sfârşitul călătoriei. Schimbarea programului zilnic,  a orei, interacţionarea cu locuri şi oameni necunoscuţi într-un ritm rapid, comunicarea în mai multe limbi străine într-un timp scurt ne dădea tuturor o dorinţă de repaus binemeritat.

Prin urmare, Colmar cu dimineaţa lui însorită, cu liniştea şi tihna străzilor,  cu arhitectura romantică şi surâzătoare, cu muşcatele sale vesele, cu freamătul prăvăliilor ai căror stăpâni împlineau meticulos ritualul matinal mi s-a lipit imediat de suflet dându-mi sentimentul că de acolo aparţin într-un fel.

Probabil că aceeaşi destindere s-a răspândit şi asupra celorlalţi deoarece în ciuda reperului orar pe care trebuia să îl respectăm, nimeni nu mai era în febra turistică de genul: „Dacă e marţi e Belgia”, ci savuram în ritmul nostru tot ceea ce puteau prinde simţurile.

Dar o umbră avea să se aşeze pe soarele acelei zile.

***
 Ajunşi la obiectivul de vizitat, aproape toţi adolescenţii se opresc imediat după intrare, se aşază pe scaune şi stau indiferenţi la interiorul care se prezintă în faţa lor. După ce noi adulţii şi puţini dintre tineri parcurgem circuitul interior, conducătorul grupului nostru este cuprins de simţăminte puternice de dezaprobare şi revoltă faţă de letargia nedisimulată a grupului de la intrare. Ca urmare, se duce direct spre ei şi deşi nu aud cuvintele,  simt în aer revolta, tensiunea, reproşul, mustrarea usturătoare. Efectul e  bineînţeles contrar dorinţei conducătorului, cei admonestaţi ies afară, afişând respingere făţişă.

***
 Pe drumul spre autocar, mă gândeam, că de multe ori suntem privilegiaţi prin a şti mai multe decât alţi semeni ai noştri, prin a fi trăit mai multe sau a fi văzut alte lucruri; de multe ori spiritul progresist din noi se revoltă în faţa ignoranţei altora,  iar spiritul pedagogic se afirmă cu putere şi ne dorim ca şi cei de lângă noi să ştie ...o vedem ca pe o datorie a noastră personală. Poate că într-adevăr, atunci când simţim că e momentul să transmitem altora ce ştim noi, chiar aşa e. Poate că noi suntem cei mai potriviţi. Şi atunci de ce de multe ori, apare respingerea, ne simţim goi, nedreptăţiţi, neînţeleşi, şi spunem " uite, am vrut să fac un bine, şi iată ce a ieşit! Cine face ca mine,ca mine să păţească! Sunt nişte incurabili, şi de fapt ştiam că nu poţi strica orzul pe gâşte."


***


Colmar este momentul călătoriei mele de cînd  ŞTIU  că orice facem, e necesar să fie făcut cu IUBIRE, pentru a se integra armonios.


luni, 20 iunie 2011

La vest prin mine însămi -1


Reims luni 6 iunie ...

O după-amiază înnorată. Tocmai a plouat mult şi furtunos. Străzile sunt pustii, e linişte în partea asta a oraşului. Sunt lângă o braserie, aştept să iasă grupul de care răspund. Stau pe trotuar,  în dreptul uşii braseriei, la un metru de intersecţia străzii principale cu o stradă perpendiculară de unde se apropie, crescînd parcă , multe sunete. Percep voci imperative ce se amestecă cu zgomotul unei maşini. Brusc în dreptul meu se opreşte o maşină neagră, cu geamurile toate deschise. Privirea îmi transmite imaginea multor femei care ocupă întreaga maşină şi vorbesc toate odată, certând şoferul. Mă uit spre volan şi văd un bărbat jovial, surâzător care priveşte în toate direcţiile, ignorând gălăgia ce îl înconjoară. Deşi nu trece nici o maşină, nu intră pe strada principală, parcă aşteaptă ceva. La un moment dat mă vede şi mă întreabă:

„- Madame, par où? A droite ou à gauche?”

Îl privesc uşor mirată, îi văd zâmbetul, aud vocile din jurul lui, zâmbesc la rândul meu şi zic:

„A gauche!”

„Ouuui, madame, merci! A gauche!” îmi răspunde bărbatul cu o mare uşurare. Dar rumoarea glasurilor pestriţe se înteţeşte, şi urcă în intensitate din toate direcţiile,” à droite, à droite” se strigă din interiorul maşinii.

„Madame?”, reia şoferul spre mine .

„ A gauche”, repet amuzată de neverosimilul situaţiei.

Îmi zâmbeşte, ambalează motorul pornind spre dreapta şi îmi spune râzând cu o urmă de sumisiune în glas: ”Alors, à drauche madame!”

Îi prind încă o dată zâmbetul sprinţar  înainte să dispară cu maşină cu tot în haloul gălăgios.

Tăcere din nou...străzile pustii... cerul înnorat şi zâmbetul meu întâlnind uimirea din ochii celor care ies din braserie şi mă văd bine dispusă fără vreun motiv aparent.

Într-adevăr, există încă o direcţie pe lume : A DRAUCHE! :)

miercuri, 1 iunie 2011