vineri, 28 februarie 2014

Gândul de week-end-70



              Când vei înceta să de îndoieşti de tine, nu te vei mai îndoi de oricare alt om.


luni, 24 februarie 2014

Fericirea...

La un moment dat avea să se întâmple şi lucrul acela care îi producea acum atâta angoasă. Trăia pentru prima dată în mod conştient acea stare şi nu ştia cum să o suporte. Dacă i s-ar fi spus altă dată că fericirea este un sentiment greu de suportat i-ar fi râs în nas aceluia care ar fi afirmat aşa ceva, dar acum, pentru prima dată înţelese că până şi fericirea se învaţă a fi trăită. 

Trecuse prin atâtea dificultăţi, prin atâtea tensiuni şi dureri, ajunsese să găsească metode să le suporte şi să le depăşească, încât fericirea îi părea acum nefirească. Nu ştia cum să o trăiască, cum să se poarte normal  în preajma ei. 

Înţelese că e la fel de greu ca atunci când se învăţase cu nefericirea, că e nevoie de un drum de adaptare dar în sens invers şi că mai ales e nevoie să accepte fericirea ca pe ceva cotidian şi că sentimentul de vină nu are rost;  "nu e nici o vină să fii fericit între atâţia oameni nefericiţi", îi spuse un gând, "este ca şi cum un alpinist ar fi stânjenit că a ajuns în vârf după ce a parcurs un drum dificil, sau ca şi cum soarele ar fi stânjenit că ia locul nopţii". 

Înţelese că asta e realitatea: era analfabet în fericire şi că nu erau prea mulţi cunoscători în jurul său care să îi predea acest fel de scriere. Decise atunci că e momentul să lase fericirea să facă parte din existenţa sa, că  are sufletul pregătit deja să o poarte dar că mai e nevoie ca şi mintea să o accepte în cotidian ca pe firescul spălării  pe dinţi, sau ca firescul zâmbetului  unui copil la gâdilatul uşor al unui fulg. 

Abia atunci, gândindu-se la cât de dificil îi părea să trăiască fericirea înţelese cât de imensă nevoie avusese de ea şi că de fapt doar omul o asociază cu vinovăţia pe  când întreaga creaţie trăieşte armonia ei perpetuu. 

FERICIREA este cea din care am fost creaţi, nu putem să o refuzăm fără să ne refuzăm pe noi înşine şi însăşi viaţa noastră. 


vineri, 21 februarie 2014

Gândul de week-end-69


La atâtea bucurii şi cunoaştere ajungem, câtă curăţenie în noi putem face.


miercuri, 19 februarie 2014

luni, 17 februarie 2014

Călătoria umbrei…



S-a aşezat astfel încât să aibă în faţă tot peisajul. Şi-a liniştit fiinţa şi şi-a umplut lumina ochilor de lumina reflectată de câmpul alb lucind în soare. Tocmai ninsese şi totul era de un alb strălucitor magic. Privea umbra copacilor şi deodată s-a oprit încercând să prindă un gând. Vedea umbra, simţea soarele în spate şi văzu aproape fizic cum pe albul imaculat umbra se mişcă,  face un traseu neregulat într-o mişcare uşoară, continuă. Brusc, ochii minţii au pierdut pata de culoare şi a rămas doar câmpul şi copacii peste tot. S-a ridicat şi a început să o caute : umbra dispăruse pur şi simplu. A privit  copacii, câmpul şi soarele deasupra… era fix deasupra, lumina sa cădea perpendicular pe câmp.  A fost cât o răsuflare, cât o bătaie mai lungă de inimă şi apoi, timid umbra a reapărut, dar de partea cealaltă. Venea de parcă ăsta îi fusese tot drumul : până la obiectul pe care îl reflecta şi apoi dincolo …umbra nu poate merge unde vrea, e ca un pendul care face o cursă limitată, a cărei distanţă maximă e dată de înălţimea obiectului. Cu cât e mai înalt un lucru, cu atât umbra sa poate spera să facă un drum mai lung în lateral ; până la urmă însă orice umbră e forţată să dispară şi să pornească în cealaltă parte…
Privea la călătoria umbrei … se gândea că ea exista doar atâta timp cât exista şi obiectul dar  se gândea şi că umbra fără lumină nu ar exista şi că ea era de fapt un alt produs al luminii…
Privea călătoria umbrei şi se gândea la punctul acela de amiază, la miez de zi, când era doar lumina peste tot şi la întinderea strălucitoare.
Cândva, demult, un om învăţat, Eratostene,  descoperea într-o scriere că pe 21 iunie, umbrele coloanelor sau ale unui băţ infipt în pământ dispar la amiază la Siena…Eratostene a calculat apoi, pornind de la acea insemnare, circumferinţa Pământului.
Stătea, privea umbrele călătorind pe întinderea din faţă şi se gândea la umbrele oamenilor ; se gândea la amiaza când umbrele oamenilor, în viaţă fiind ei, dispar pentru o clipă şi atunci oamenii le privesc direct, şi le văd cum se reflectă în ei înşişi. După acea amiază,  după acel punct zero, umbrele, pleacă în celălalt sens, distanţându-se tot mai mult, până când lumina dispare alungată de noapte.
Vine o altă zi, când umbra îşi începe iar călătoria sa de la cel mai îndepărtat punct înapoi, spre obiectul pe care îl reflectă, pentru ca la o altă amiază să se identifice, să dispară şi să plece apoi, în sens invers.

I se păru amuzant gândul că miezul unei zile ar putea fi asemănător cu miezul unei vieţi. 









duminică, 16 februarie 2014

de la Galatheea...



La un moment dat, aerul dintre noi s-a schimbat… s-a umplut de flori de cireş ori anemone,  s-a făcut uşor şi blând. La un moment dat am simţit împreună pacea şi un zâmbet însorit ne-a unit în colţurile sale. La un moment dat am avut aceeaşi lucire frumoasă în ochi… La un moment dat am trăit aceeaşi clipă unică. 

vineri, 14 februarie 2014

Gândul de week-end-68



Trecerea la o nouă etapă de evoluţie din viaţa personală este pregătită de un alt fel de întrebări la care căutăm răspuns.

miercuri, 12 februarie 2014

Miercurea fără cuvinte- 24



Valuri... de zăpadă



sâmbătă, 8 februarie 2014

Umbra

M-am văzut deodată şi m-am apropiat mai mult de mine, cu ochi atenţi.
 Mă priveam la rându-mi cum mă apropii şi aşteptam. Aveam încredere şi eram în linişte...Îmi plăcea acea apropiere. 
Am văzut încurajarea din privire şi m-am apropiat tot mai mult. Apoi m-am aşezat uşurel continuînd să mă privesc.
Am văzut cum m-am aşezat în faţa mea şi am privit liniştită acei ochi. 
S-a aşternut liniştea peste mine, între mine şi mine...s-a făcut pace. 
Priveam acei ochi care scormoneau tot mai adânc în sufletul meu şi nu mă puteam desprinde din acea privire. Simţeam că avea să se întâmple ceva magic.
Ştiam că eram pregătită şi mi-am cerut să mă arăt cu toate chipurile, să apară sub privirea mea toate măştile.
Am simţit chemarea şi am lăsat să ies la lumină pe deplin.
Mă uitam la mine şi în timp ce priveam chipul cunoscut au început să apară mai multe umbre ce se reflectau din diferite unghiuri. Mă vedeam fizic unică şi în contururi apăreau multe umbre.
Mă lăsam descifrată şi simţeam cum înfloresc ca un evantai ce se desface încet sub ochii misterioşi ai feminităţii însăşi.
Îmi vedeam umbrele, una câte una, le înţelegeam firea. Am văzut apoi cum fiecare umbră avea un alt chip al ei, fizic.
Mă lăsam desluşită şi îmi plăcea această cercetare. Era o armonie cuceritoare în starea aceea. Pentru prima dată, toate umbrele se aliniaseră în echilibru şi simţeam pacea.
Chipurile fizice mă intrigau, am cerut ajutorul ca să le pot desluşi...O mână invizibilă le-a făcut să se apropie rând pe rând, să crească până când au devenit chipurile pe care le ştiam deja: erau chipurile oamenilor din viaţa mea.
Vedeam nedumerirea şi mirarea cum se succed rând pe rând la vederea fiecărei umbre ce ştiam că are un chip în sine. Aşteptam liniştită să înţeleg.
Şi deodată am înţeles: fiecare tensiune din viaţa mea, fiecare om care îmi aducea necazuri sau tristeţi, fiecare durere, ori criză, fiecare eşec, disperare, inerţie, întârziere ori nereuşită  în relaţiile cu ceilalţi nu sunt decât umbrele mele reflectate de ei.
Îmi urmăream atent chipul şi vedeam cum se face lumină, cum încep să înţeleg mai bine. Mi-am lăsat la vedere apoi fiecare umbră.
Cu surprindere am văzut cum fiecare umbră face un pas în faţă şi se lasă dezvăluită: mi-am recunoscut daimonii şi am înţeles că toată viaţa mea pământeană mă luptasem doar cu ei. Mă luptasem doar cu umbrele mele.
Mi-am recunoscut chipul care înţelege un lucru important, mi-am zâmbit şi am aşteptat să trec cât mai multe umbre în revistă. Mă ştiam că nu voi avea răbdarea să le recunosc pe toate, dar atât cât era încă vie dorinţa de a le recunoaşte, m-am asistat senină la această ceremonie.
Îmi priveam umbrele şi în paralel îi vedeam pe oamenii din viaţa mea; atunci am decis să îmi retrag de la fiecare legăturile care otrăvesc; am decis să îmi retrag nemulţumirile faţă de ei, reproşurile pentru ce putea să fie şi nu a fost, frica de puterea lor asupra mea, lipsa transparenţei din relaţiile noastre, tristeţea de la netimpul trăit separat şi multe altele.
Presimţisem cumva acest moment şi mă priveam cum îmi recăpătam puterile împrăştiate prin lume. Îmi eram dragă, aşa, cum mă decisesem să mă reîntregesc şi aşteptam calm să continui.
Ştiam că fac ce trebuie şi pe măsură ce veneau spre mine umbrele şi chipurile oamenilor din viaţa mea când ceream iertare şi mulţumeam, o nouă aripă creştea.
Vedeam cum îmi recăpătam aripile pe care lăsasem să-mi fie tăiate ca să le dau celorlalţi din dorinţa de a îi ajuta;  fusese o generozitate debilă  pe care o cultivasem  şi care acum se transforma.
Îmi recăpătam aripile şi mă pregăteam de zbor... şi deodată au apărut ochiurile de păun ...am zâmbit a înţelegere şi plenitudine. 
Mi-am vozut zâmbetul şi am ştiut că aşa trebuia să fie calea. Mi-am mulţumit şi mi-am zâmbit din nou. Începeam să mă reîntregesc şi era bine.
Priveam la acele pene de păun apărute de prin vreme şi urmăream fascinată cum se transformă sub ochii mei, cum se albesc "mai vârtos decât zăpada" proaspătă şi deodată în faţa mea a rămas un singur alb diafan, un singur daimon curăţat.

"Fiecare dintre noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci". - Vasile Voiculescu




vineri, 7 februarie 2014

Gândul de week-end -67



Vine un moment când simţi că îţi doreşti să îţi petreci restul vieţii stând în pat şi jelind şi vine apoi un alt moment când simţi că vrei să te ridici şi să acţionezi. Trăirile  dintre cele două momente se numesc: alchimie. 

miercuri, 5 februarie 2014

duminică, 2 februarie 2014

Le paradoxe...

A un moment donné on sent le désir puissant d’évoluer et on fait des efforts pour améliorer sa conduite, on lit, on fait des exercices, on s’efforce de changer ses pensées, on cherche à l’intérieur pour mieux se connaitre....

A un moment donné le sourire de Dieu nous visite et nous nous sentons comme jamais auparavant, nous sentons le bonheur et la béatitude...

A un moment donné on a l’impression que l’on peut changer le monde, que notre présence peut influencer, peut améliorer, que nous sommes arrivés à un niveau supérieur où la connaissance nous est permise...

A un moment donné, après tout un long parcours dans le monde du visible et de l’invisible, il arrive un instant où on comprend que „l’on n’y peut rien” et juste après ce moment-là on commence à vivre réellement; car il n’y a aucun d'autre pouvoir que de vivre l’instant actuel: le maintenant et rien d’autre... 

On ne sait jamais ce qui nous attend au bout de ce moment... qui pourrait durer toute une vie...