miercuri, 27 octombrie 2010

Minte-mă sincer!

În luna noiembrie 2008 am intrat pentru prima dată pe un site de socializare şi am făcut cunoştinţă cu lumea virtuală. Revăd stângăcia cu care completam răspunsurile la editarea profilului personal şi îmi revine în minte una din întrebările de atunci care suna cam aşa: Ce deteşti cel mai mult pe lume? Ştiu că am răspuns cu toată convingerea: Minciuna! Când scriam acest răspuns mă gândeam la toate situaţiile în care fusesem minţită şi care mă făcuseră să sufăr.

Din acel noiembrie s-au scurs aproape doi ani, am ieşit de mult de pe acel site iar sentimentele mele faţă de Minciună s-au schimbat în mod cert.

Nu mai ştiu când am înţeles prima dată ce este minciuna şi nici când am început să o folosesc. Reţin doar secvenţa în care trecusem bine de 12 ani şi credeam încă într-o poveste fantastică despre venirea copiilor pe lume. Eram o minte destul de isteaţă în rest dar povestea aceasta mi-o spusese mama, fiinţa pe care o iubeam din tot sufletul şi faţă de care eram sinceră necondiţionat. Sunt copii care păstrează în memoria afectivă sentimentele de neputinţă, de revoltă, sau de umilire de când au fost bătuţi de părinţii lor. Mie mi-a rămas mult timp în memoria afectivă sentimentul de durere, decepţie, inutilitate a minciunii atunci când mama mi-a confirmat varianta opusă aceleia în care mă făcuse să cred toată copilăria. Orice justificare a menajării sentimentelor mele, nu se confirma: eu atunci sufeream!

Scena respectivă nu m-a împiedicat să o iubesc şi relaţiile cu ea au fost la un nivel sufletesc aparte. În mine însă se schimbase ceva şi fără să vreau am asimilat scena respectivă cu imaginea fiinţei pe care o iubeşti cel mai mult şi care la un moment dat te va minţi, te va trăda şi te va face să suferi îngrozitor. Şi tot scenariul ăsta a durat până acum ceva timp.

Cu vremea minciuna se strecurase atât de mult în fiinţa mea încât obişnuiam să mă mint singură cu un firesc nebănuit.

Pe de altă parte căutam cu disperare adevărul, ştiam că el e cel care mă va elibera, că în momentul în care îl voi afla mă voi linişti, îmi voi descoperi menirea şi echilibrul. Şi îl căutam ca pe cine ştie ce piatră filosofală, ca pe un Graal râvnit de toţi dar care nu se arată decât unora, mai norocoşi, sau deosebiţi, şi ştiam că daca voi continua cu perseverenţă, cândva îl voi afla, chiar de va fi să fie atunci când voi străbate vălul spre lumea de dincolo.

A venit apoi un moment în care un bărbat drag mie m-a întrebat de ce mă tem cel mai mult pe lume? Am răspuns că de nimic. Şi credeam cu adevărat că sunt o fiinţă curajoasă şi că nu era nimic de care să recunosc ca mă sperie. Şi totuşi...

Cum am mai spus şi în alte postări, a venit perioada de Purgatoriu personal în care am văzut că de fapt dezechilibrele erau în toate relaţiile mele: personale, profesionale, spirituale şi atunci m-am întrebat: asta sunt eu cu adevărat? Fericirea mea, stările mele de bine sunt condiţionate de ceea ce vine din afară? De ce sufăr aşa acum? De ce nu merge nici de data asta? Unde greşesc mereu?

Şi am înţeles că de fapt Adevărul pe care mi-l doream atât era foarte aproape, era chiar în mine: toate momentele în care nu mă plăcusem în viaţă nu fuseseră decât perioade în care acţionase frica: nu eram de fel o persoană curajoasă aşa cum credeam ci chiar suferisem mult timp de tot felul de frici, şi cel mai mult de aceea de a nu fi iubită. Frica asta îmi intrase adânc în fiinţă şi mă schimbase complet; ajunsesem aşa de departe de mine încât aproape nu mă mai plăceam deloc şi toate tensiunile, stresul, suferinţele erau din cauza opoziţiei dintre mine şi ...mine.

Atunci când am ştiut toate astea, am înţeles că adevărul spus mereu mie şi celorlaţi îmi va aduce ceea ce caut: echilibrul şi iubirea. Recunoaşterea mea aşa cum sunt, recunoaşterea fricilor mele, a laşităţilor mele, a momentelor mele de îndoială şi de măreţie, de luciditate sau de romantism desuet, de curaj cavaleresc, sau de neputinţă umană, recunoaşterea lor faţă de mine şi faţă de ceilalţi, acceptarea lor m-a făcut să văd cum lumea din jurul meu apare altfel. Mi-au dat un alt unghi de percepţie care nu numai că m-a făcut să mă plac dar a schimbat încet, încet şi natura relaţiilor mele cu cei din jur.
Ce ştiu acum despre minciună? Că ea este folosită numai de oamenii care se caută încă pe ei. :)



„Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri.”

Mircea Eliade

"Să-ţi fie bine acolo unde eşti, unde mergi şi unde vei ajunge", prietene !


Trimiteți un comentariu