luni, 15 august 2011

din grădina vieţii...

De câte ori am ocazia stau în grădină fie să lucrez printre plante, fie mă aşez pe o băncuţă şi iau aminte la viaţa naturii. Sunt 16 ani de când am cunoscut această grădină şi pot spune cu tărie că există o relaţie vie între noi dat fiind că fiecare contribuie cu ceva la fiinţarea acestei relaţii. Eu am grijă să îi ofer la timp ce are nevoie pentru a exista iar ea mă copleşeşte de fiecare dată cu răsplata. Adeseori îmi oferă idei pentru perioadele de lipsă de creativitate, sfaturi pentru probleme interpersonale, leacuri reale pentru probleme fizice, răspunsuri la întrebări persistente. Ce îmi place la această relaţie a noastră este faptul că lucrurile se defăşoară de pe poziţii egale, de acceptare reciprocă şi înţelegere. O să vi se pară ciudat, însă grădina este la fel de vie şi plină de personalitate ca orice fiinţă. De multe ori mă amuză cum ştie să îmi tempereze dorinţele prea năvalnice, cum ştie să-mi arate oglinzi felurite, mai frumoase ori mai puţin plăcute, cum are înţelepciunea de a mă face să înţeleg, să accept, să visez. Cel mai mult îmi place felul cum ne modelăm reciproc. Şi ea, şi eu aveam un anume chip în momentul când ne-am cunoscut; şi ea şi eu ne-am schimbat de atunci şi individual dar şi împreună. Este adevărat că două fiinţe într-o convieţuire îndelungată ajung să împrumute reciproc unele caracteristici care devin comune, prin urmare, în fiecare dintre noi se găseşte ceva împrumutat de la celălalt. Fiecare dintre noi devine la un moment dat un grădinar.

***

Un grădinar cunoaşte la început dorinţa de a planta. E o dorinţă anume: un amestec de neastâmpăr, iubire, răbdare, cunoaştere. Orice sămânţă creşte mai întăi în el însuşi: în timp ce cu palmele bătătoreşte pământul afânat deasupra locaşului unde a aşezat bobul, în sufletul său există deja imaginea plantei în toată splendoarea ei, în triumful ei existenţial. Apoi ştie că ceea ce urmează ţine de rutină: va uda periodic, va observa şi va remedia unde va fi cazul. Grădinarul a învăţat că după ce a plantat sămânţa, trebuie să aştepte ca natura să lucreze- el ştie că prea multă atenţie este la fel de periculoasă şi dăunătoare ca abandonul total. De aceea va urma un ritm al interacţiunii: în anumite perioade el va uda locul plantării, va trimite din căldura sufletului său imaginii plantei care este acum sub pământ şi care deşi nu e vizibilă fizic, cu ochii sufletului său o vede cum creşte, şi apoi o va lăsa singură să devină ea. Fiecare sămânţă are o durată diferită de germinaţie; grădinarul nu anticipează, el îşi continuă ritualul. Ştie că dacă e o sămânţă bună, mai devreme sau mai târziu o să iasă la suprafaţă. Momentul acesta este de fiecare dată unic în emoţie şi bucurie: fiecare sămânţă care a reuşit să iasă de sub pământ i-a adus un sentiment puternic de uimire, recunoştinţă şi creaţie. De fiecare dată în acest moment, sufletul său s-a cutremurat de încântare în faţa miracolului vieţii.

(va urma)

Trimiteți un comentariu