miercuri, 13 ianuarie 2016

O altfel de privire-97- Cumpăna veacurilor

"Fără limite e cel ce este", îmi sună uneori în auzul dinăuntru. 

***

Și atunci merg spre ele, spre limitele pe care mi le cunosc ori le intuiesc.  Nu mai caut demult la cele fizice dar le adulmec pe cele din intuiție, ori simțământ, ori chiar din formă. Așa că în joacă,  în lumea din interior mă fac univers... încetișor mă las să cresc acolo unde cred că mă termin și mai fac un pas și încă unul purtându-mi marginea-mi mai departe și încă mai mult... totul se diluează, se subțiază și devine diafan... încă un pas.... pot fi o formă rotundă sau un contur artistic... limitele-mi există încă și se fac și ele tot mai întinse, tot mai subțiri tot mai diafane... și atunci, deodat' aflu că ele n-au fost niciodată, că  nu a existat vreun contur și că acolo, în acel interior al ființei este totul fără margini... totul este deja cuprins în extinderea care am devenit... sunt tot ce poate fi, simultan și pe rând, sunt atât de vastă încât nu am sfârșit, nici murire, sunt de-a pururi și pentru eternitate. Tot ce sunt deja și tot ce este se amestecă în această dilatare, în această dispariție  de limite, în această contopire-acceptare-extindere.

***

Uneori, cobor în lumea dinăuntru ca să urc prin expansiunea Universului ce sunt și atunci, chiar și preț de o clipă aflu cumpăna veacurilor și neclintirea dintru început.





Trimiteți un comentariu