duminică, 18 iunie 2017

O altfel de privire-165- Albastrul

Trăitori ai acestei lumi, mai mult sau mai puțin înțelegători ai mersului ei, noi toți înțelegem până la un punct că aici, pe Pământ există ceva lumesc și ceva divin care lucrează împreună. Adeseori divinul ia formă vizibilă și se arată deschis ochilor pământeni. Apariția lui este o  confirmare și o susținere, o afirmare a continuării în acea direcție.

***
 Mai evident sau mai estompat,  toți oamenii au undeva în adâncul sufletului un dor și o iubire pentru albastru, pentru tot ce apare ochiului sau trăirii în această culoare: azurul, marea, florile într-o primă etapă, apoi liniștea, seninul, înțelepciunea transcendentă, libertatea, fără de legăturile sunt tot atâtea manifestări ale acestei culori. Se spune că albastrul în valoarea sa absolută este cea mai pură culoare, în afara vidului total al albului neutru.

***
 De-a lungul vieții am simțit și eu atracția acestei culori în forme diferite ale sale: am început prin a iubi albastrul senin încă de când am fost capabilă să îl contemplu, apoi, mai târziu, printre preocupările de grădinar am iubit irișii, florile de nu mă uita, albăstrelele scânteietoare din lanul galben copt. La adolescență și mai apoi, în perioada dospirii emoționale m-am lăsat topită în albastrul durerii purificatoare. O bună bucată de vreme, inima mea bătea în versuri chemând sufletul prieten, sufletul iubit: 

”Ca să fie ceva între noi, altcineva -sau eu
 însumi- am botezat ceea ce eu  însumi făcusem,
 rănindu-mă, 
mereu împuținându-mă, mereu murind
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au 
surâs buzele. Enghidu 

Mai apoi, în pârguirea maturității, mai multe situații trăite mi-au adus înțelesuri adânci:  am văzut cum  zăpada atât de albă în mantia proaspăt așezată peste pământ, în strălucirea ei maximă devine albastră; când am deschis ochii dupa  ciocnirea brutală a mașinilor, am vazut aburul de un  albastru deschis ce umplea interiorul de dincoace de parbriz și mai mereu, toate durerile întunecate ce mi se urcau în simțire se vărsau în lacrimi albastre, purificatoare. Dar cel mai a mirare este să  privesc  fotografia făcută imediat după trezirea a doi îndrăgostiți: la îngemănarea celor două lumi, la trecerea dintre ele, în imagine apare aproape fizic această a treia ființă, iubirea albastră care cuprinde tot ceea ce arată aparatul foto. 

***
Se spune că în vremuri străvechi Dumnezeu cobora pe Pământ și se arăta oamenilor în chip omenesc, le vorbea, le cerea gazduire, se hrănea cu bucatele lor. Cum oamenii sunt ai vremurilor, și cum vremurile se schimbă mereu, astăzi Dumnezeu coboară pe Pământ luând înfățișare albastră și la apariția sa totul se purifică, se eliberează, devine Iubire ce acoperă și călăuzește spre noile vremuri.



Trimiteți un comentariu