sâmbătă, 15 iulie 2017

O altfel de privire-174-Privirea altfel

Făceam acel exercițiu de teatru când ni s-a spus că unii dintre noi puteau să se oprească și să privească de pe margine  la celelalte grupuri. Instructorul ne-a zis că putem să ne uităm în ansamblu, să mergem la fiecare grup să îl vedem de aproape și dacă dorim, putem să revenim printre ei și  să ne reluăm exercițiul. 
***
Stăteam pe un scaun în exteriorul locului unde lucrau și cuprindeam cu privirea toare grupurile. În momentul în care muzica a început ritmul bizar, când i-am văzut cum se  mișcau am avut un sentiment straniu... îi priveam lung, vedeam acele gesturi mecanice, ritmate, continuu repetate, fiecare grup cu mișcările sale ce nu aveau nici o legătură cu nimic: nici cu celelalte grupuri, nici cu muzica ce rupea ritmul periodic și nu părea să intre în nici o armonie adevărată. Priveam acel tablou  nefiresc, haotic chiar, în care totul era disonant și m-a cuprins un sentiment de mare tristețe pentru acele grupuri și pentru acei oameni. Le vedeam mișcările mecanice, le intuiam stările, le urmăream modul cum încercau cu greu să intre într-un ritm pe când muzica îl schimba pe al său... Îi priveam  și mă gândeam la cum sunt ei înăuntrul acelui spațiu, cum depun eforturi să continue, cum se străduiesc să nu devieze de la mecanicizare...oare de câte gesturi din acelea repetate mecanic  e nevoie până când în mintea unuia să se producă scânteia și să aibă  șansa de a ieși de acolo, să privească din exterior la ceilalți? 

Am avut apoi sentimentul recunoștinței că mi s-a dat posibilitatea să aleg dacă doresc să revin, să reîncep împreună cu partenera de lucru exercițiul ritmat: în acel moment am știut sigur că acolo nu mă mai întorc și am zâmbit. 
***
Stăteam și priveam acel tablou uman mecanicizat, lipsit de vreo emoție, de vreo armonizare și îmi simțeam sufletul trist pentru ei, cei care erau încă acolo. Mă durea starea lor și aș fi vrut să le spun, să îi fac să vadă și ei ce vedeam eu, să le arăt altceva decât vedeau în mod obișnuit dar am înțeles că le-aș fi făcut rău atâta timp cât nu era vremea pentru ei. Am mai stat o vreme acolo, am privit cu inima încărcată la ce făceau, m-am văzut și pe mine când eram ca ei, am mulțumit posibilității de a putea vedea din afară și de a putea alege,  am mulțumit în gând regizorului și am  pornit apoi brazda pentru o recoltă nouă.


Trimiteți un comentariu