Cîteodată simte o
nevoie clară să se avânte. Îşi deschide larg aripile inimii, închide ochii şi
se duce unde o purtase privirea înainte. Trece peste străzi, peste clădiri...
merge până la zare.
Într-o vreme stătea pe loc şi aducea zarea în
inima ei. Acum preferă să atingă albastrul alb de departe, să simtă vârful rece
al piscului pe obraz ori să zboare lângă albatroşi. A înţeles că ei nu îi e dat
să zboare ca o pasăre, aşa cum cred oamenii. Ea zboară cu inima şi ajunge
uneori foarte departe.
A învăţat să
plutească în vis: ştia când vrea să se desprindă şi inima o purta pur şi simplu
prin văzduh. S-ar fi aşteptat să simtă aerul prin păr, ori pe obraji însă în
mod paradoxal aerul trecea prin dreptul
sufletului. Plutirea îl mângîia. Era o gâdilătură care semăna cu îndrăgostirea,
ca şi cum o mulţime de fluturi îi treceau prin suflet în alunecarea din văzduh.
Şi chiar era o îndrăgostire pentru că simţea cum îi îmbrăţişează pe toţi oamenii pe care mintea ii putea
închipui.
3 comentarii:
Minunat ! >:D<
multumesc,Nima! >:D< <3
Foarte frumos! Felicitari pentru tot ceea ce scrii!
As vrea sa-ti scriu, dar nu am gasit o adresa de contact. Te rog, se poate sa ma contactezi tu? Adresa mea e la "descriere". Multumesc anticipat >:D<
Trimiteți un comentariu