O altfel de privire-10- Zborul

Cîteodată simte o nevoie clară să se avânte. Îşi deschide larg aripile inimii, închide ochii şi se duce unde o purtase privirea înainte. Trece peste străzi, peste clădiri... merge până la zare.

 Într-o vreme stătea pe loc şi aducea zarea în inima ei. Acum preferă să atingă albastrul alb de departe, să simtă vârful rece al piscului pe obraz ori să zboare lângă albatroşi. A înţeles că ei nu îi e dat să zboare ca o pasăre, aşa cum cred oamenii. Ea zboară cu inima şi ajunge uneori foarte departe.

A învăţat să plutească în vis: ştia când vrea să se desprindă şi inima o purta pur şi simplu prin văzduh. S-ar fi aşteptat să simtă aerul prin păr, ori pe obraji însă în mod paradoxal  aerul trecea prin dreptul sufletului. Plutirea îl mângîia. Era o gâdilătură care semăna cu îndrăgostirea, ca şi cum o mulţime de fluturi îi treceau prin suflet în alunecarea din văzduh. Şi chiar era o îndrăgostire pentru că simţea cum îi îmbrăţişează  pe toţi oamenii pe care mintea ii putea închipui.

 E o fericire calmă, e un ţinut miraculos în care s-a născut şi a învăţat zborul.