Am simțit o ușoară neliniște înainte de ceea ce îmi aminteam a fi intrarea pe traseu. Pădurea era în fața noastră așa cum o știam dar ceva era diferit. Am înaintat până am intrat sub frunziș. Nu se vedea marcajul dar am decis să urcăm până când aveam să găsim poteca. La început panta a fost destul de accesibilă până când treptat totul a devenit aproape de verticală, plin de frunze uscate și pietre instabile. Am început să urc cu trupul tot mai aproape de sol.
Ele erau undeva în fața mea. Am văzut urmele pașilor lor ce alunecaseră pe pământul reavăn de sub frunze. Am ocolit acea porțiune înaintând apoi pe genunchi. Mă cățăram cu sentimentul tot mai acut că e posibil să reușim dar și cu acela al neînțelegerii: unde am greșit? La un moment dat am văzut deasupra niște stânci. Mi-a venit în minte să verificăm drumul pe telefon. Din fericire aveam net și semnal și drumul se contura foarte aproape de noi frumos și dătător de speranță. Am decis să continuăm în sus, dar când să ajung la stânci mă aștepta o porțiune dreaptă și alunecoasă. Atunci am simțit că acela era un moment dificil pentru mine și m-am oprit. Undeva mai sus, ea mi-a simțit ezitarea și mi-a spus: „Stai liniștită, cobor acum la tine și reușim noi cumva!” Am așteptat-o cântărind distanța pe care o aveam de urcat și care era mai mare decât deschiderea pasului meu. Am privit în jos și atunci am simțit că dacă nu aveam să reușesc să urc atunci, nu aș mai fi putut nici să cobor în siguranță acea pantă. A ajuns deasupra mea și cu o încredere uimitoare s-a proptit bine pe tălpi și mi-a întins ambele mâini. O forță uimitoare m-a tras în sus peste porțiunea alunecoasă și m-am trezit deasupra, sprijinită bine de un copac mai gros. A cântărit situația, s-a asigurat că sunt bine și a pornit iar în sus să găsească poteca. Au făcut cu schimbul, mergeau pe rând în față să cuprindă porțiuni mai sus de pădure. Am continuat să urc și eu după ele privind în jur la sălbăticie și începând să comunic diferit cu ceea ce era în jur. Un copac mi-a arătat direcția, altul m-a sprijinit, un luminiș ne-a ghidat și el până când, undeva deasupra am auzit-o „Gata! am găsit poteca și mai încolo e și marcajul!” Un val de forță m-a cuprins și le-am urmat cu încredere. Când am pus piciorul pe potecă, am simțit bucurie, liniște, Acasă! Toate trei am fost bucuroase iar ele și-au exprimat încântarea și dorința de a mai trăi asemenea experiențe.
***
Odată ajunsă pe potecă mi-am simțit mâinile pline de pământ până deasupra încheieturilor, frunzele și crenguțele ce-mi atârnau din păr, urmele pișcăturilor de țânțari care profitaseră de neputința mea de a îmi desprinde degetele din pâmânt pe panta verticală, praful de pe obraji și m-am gândit la drumul nostru prin viață, la momentele când dintr-un motiv oarecare pornim diferit și ne depărtăm de Cale, la dificultatea parcursului până ajungem iar pe Drumul nostru. Și am simțit multă recunoștință pentru acele mâini prompte, dârze, sigure pe ele, care în momentele noastre de slăbiciune și deznădejde spun . „Fii pe pace, vin spre tine și o rezolvăm noi cumva!”, apoi se întind spre noi ca să ne ridice din porțiunile alunecoase în care nimerim.
***
Nici nu știm cât de ajutor ne suntem unii altora și cât de importantă este prezența noastră în viața celorlalți și asta face să fim niște ființe atât de uimitoare.
„I”ll be there!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu