joi, 13 august 2015

O altfel de privire-66- Iubirea și liberul arbitru


"Doamne, cum poți face pe cineva să te iubească fără să îi afectezi liberul arbitru?"-(Să fii Dumnezeu pentru o zi-film) 



Coboram panta după ce parcursesem tot drumul în sus... ne apropiam de zona cu case și atunci l-am văzut apropiindu-se din sens contrar: un câine zdrențăros alb-gri, cu ghemotoace de blană încâlcită atârnând pe alocuri. Abia se mișca, părea că duce în spate sute de ani, părea epuizat și înfrânt. Când a ajuns în dreptul nostru a făcut o întoarcere lentă și a pornit după noi. Cum tot rămâneam în urmă ca să prind imagini în fotografii, a rămas și el cu mine oprindu-se când mă opream, și pornind apoi la o oarecare distanță. L-am privit cu atenție și am început să îi vorbesc. M-am aplecat ușor și am întins mâna: s-a apropiat timid de palma întinsă, la prima atingere s-a retras brusc; am simțit o ușoară teamă plutind între noi și am început să îi vorbsc continuu...s-a apropiat din nou și s-a lăsat mângâiat...întreaga atitudine i s-a schimbat și a făcut niște mișcări dezordonate...m-am temut pentru o clipă să nu muște și ca și cum ar fi prins temerea mea s-a apropiat, a lăsat gâtul aproape de pământ lângă piciorul meu. Știam deja că este un semn de non agresiune și l-am mângâiat în voie... s-a simit ca și cum aerul se dilata între noi și apoi în jur, iar pe chipul câinelui se citea beatitudinea: avea ochii închiși, se abandonase total mângâierii și i se zărea vârful  limbii într-un zâmbet incredibil...îl priveam și vedeam tot timpul în care nu se mai simțise atât de fericit, toate întâlnirile cu oameni față de care fusese nevoit să se apere, toate întâlnirile în care se abandonase inițial și apoi fusese nevoit să se salveze și să fugă și m-am simțit cumva responsabilă pentru el...pentru faptul că  îl îmblânzisem din nou mă gândeam că nu a fi trebuit să îl abandonez. I-am spus că e posibil să nu îl pot lua, că suntem la depărtare de casă și e dificil să îl transportăm, că acasă mai avem un alt câine care e gelos... mergeam din nou și toată oboseala, greutatea pe care o dusese cu sine se spulberase, vârsta  se ștersese: alerga  zglobiu pe lângă mine, părea un cățelandru renăscut, precum gloaba din poveste care s-a transformat într-un mânz năzdrăvan. Îi priveam bucuria și simțeam la rândul meu bucurie pentru starea lui. Din când în când cerea mângâierea și o trăia cu aceeași beatitudine neschimbată. 

Când am ajuns în sfârșit la ceilalți, posibilitatea adoptării lui a fost înlăturată definitiv. Mă simțeam  vinovată și am început să îl privesc cu o anume tristețe...trebuie să fi înțeles ceva căci atunci când ne-am urcat cu toții în mașină, a dispărut în ritm alert cu un firesc inimaginabil, lăsând în urma lui un sentiment de: hei, e ok, mulțumesc pentru tot, nu e nevoie de scuze, nu își au rostul în cazul de față. 

Mi-am simțit deodată inima ușoară și am înțeles cât de importante sunt reacțiile noastre în orice situație și cum poți trăi momente de iubire fără să apară vreo urmă de regrete sau frustrări.


Trimiteți un comentariu