Iubesc plimbările, drumețiile pentru că sunt în egală măsură prilejuri de a hoinări printre sentimente și emoții; dintre toate, găsesc uimirea ca fiind forma supremă a trăirilor, începutul prin definiție.
În uimire simt mai întâi o împunsătură nedefinită într-un undeva interior, urmată de o fisură în zidul cu care obișnuiesc încă să îmi protejez sufletul, de parcă apărarea asta ar fi o garanție a binelui suprem în trăire; urmează apoi desăvârșirea fisurii până când se sparge platoșa în mii de bucăți și căldura topită a unei stări de bine neștiute pătrunde prin ființă, acoperă și umple cotloane nebănuite, expandând inima. În uimire simt creșterea pe dinăuntru ca și cum m-aș dezlipi de solul pământesc și aș zbura pe un cer de din interiorul ființei mele.
În uimire aproape că nu schițez niciun gest dar în universul pe care-l adăpostesc se nasc sori și planete, apar ființe noi și întrupări frumoase. Uimirea e geana ce se ridică de pe ochiul nopții, lucirea din ochiul de suflet, imaginea aievea a paradisului, neobișnuitul devenit material și întruparea visului. Uimirea îmi este început de fericire și sămânță de rai, îmi este satin pe suflet și dospire de zâmbet.
***
Iubesc plimbările pe lume și pe suflete, iubesc drumețiile pe poteci ori pe țărmuri, îmi place sentimentul înaintării, al curgerii, al lunecării prin fluidul vieții, al văz-duhurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu