miercuri, 15 aprilie 2015

Când îngerii plâng

Există în fiecare dintre noi, într-un pliu al inimii o sămânţă de lumină auriu argintie. Ea creşte odată cu creşterea sufletului nostru şi este vegheată de ochiul atent de înger. Prin drumurile noastre pământene se întâmplă să ne lăsăm furaţi de miraje ori să ne împiedicăm în văluri... atunci sămânţa din suflet se aprinde şi străluceşte cu putere ca să ne arate calea în noaptea sufletului nostru.

Alteori însă, ridicăm ziduri groase în jurul inimii, punem pietre şi stânci în căuşul de atrii şi ventricule, cimentăm intrarea simţirii, ne cenuşim, ne facem voal cernit şi ne dezicem de înger. Îl uităm, îl certăm în sinea noastră, dăm cu pietre în dâra lui de aripi albe şi vrem să murim existenţei.

Din nimbul său de căldură, din ochii săi de albastru imens, îngerul ne priveşte mirat şi lasă lacrimi calde să cadă prin pletele noastre.

Pe drumurile noastre, mergem neştiutori până când simţim o adiere parfumată cum ne îmbrăţişează lin, până când simţim o mantie uşoară cum ne învăluie şi atunci, petale de cireş ne mângâie de nicăieri până când colţul din inimă se topeşte uşurel şi din pliul neştiut răsare şi încolţeşte lumina auriu argintie.


Trimiteți un comentariu