Pentru fiecare dintre noi există pe lumea asta ceva căruia nu-i poate rezista, către care se duce ca vrăjit.
Pentru mine este acea „umbră a unui gând” cum spunea Nichita, acel ceva nici deplin arătat dar nici total ascuns care îmi pare de un farmec nespus.
Trăiesc acest sentiment în unele conversații, când ascult unele melodii sau mai ales când sunt la munte. Muntele îmi apare cu acel „je ne sais quoi” plin de mister indiferent de unde îl privesc. Fie că sunt la poalele lui, fie că îi străbat pădurile, fie că îi gâdil crestele cu ființa-mi, felul cum cade lumina pe anumite porțiuni, felul cum se reflectă cerul în priviri ori cum ghicesc adâncimea pădurii după cum cad razele soarelui prin frunziș, toate astea mă fac să simt cum urcă în ființa mea o dorință unică, ce estompează orice altceva și eu alunec în misterul întrezărit.
Trebuie că această trăire să-mi fi făcut rădăcini adânci în ființă căci am ajuns să caut această simțire și în relațiile umane: nu mă mai mulțumesc discuțiile banale despre ce se întâmplă în cotidian, mă plictisesc chiar, nu mai pot participa activ la relatările constante despre ceea ce lipsește sau ce nu merge bine în plan personal sau lumesc, dacă acele constatări nu aduc și soluții viabile ci sunt emise în aer ca simple plângeri: le simt chiar ca pe șfichiuiri ori bice în esența mea.
De aceea, în ultimul timp am ajuns să mă accept cu blândețe și bucurie, să-mi onorez chiar solitudinile ori însoțirile invizibile pentru mulți dar care îmi animă universul, să-mi asist transformările cu un zâmbet de aprobare caldă: tot mai mult mă simt în pace și armonie cu ceea ce mi se dezvăluie prin mijlocirea naturii, pământului și animalelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu