De atâta viu începusem să simt cum îmi cresc crengi groase, şi ramuri
subţiri, cum totul din mine redevenea vegetal ; aveam sentimentele pietrei şi
ale copacului, ştiam blândeţea muşchiului înmugurit şi atingerea de mătase a
verdelui din iarbă; trecusem prin starea de toamnă a frunzei ce primeşte arsura
brumei dar nu mai sângeram în turbioane de jale, nu mai desfăceam bluza ca să
arăt locul inimii unde să îşi împlânte
tristeţea pumnalul. Trecusem prin uşa spre vegetal şi spre mineral; preabine ştiam că frunzele ce
cad se reîntorc în muguri ce devin iar frunze; ştiam preabine că totul este de-a pururi şi
că nimic nu dispare cu adevărat.
***
De atâta viu mă umplusem de trăiri felurite,
părea că totul s-a schimbat şi simţeam prin sângele din vene praful de piatră,
şi verdele de viu, simţeam cum mă învăluie în orice clipă adăstarea în pace. Devenisem aşa o pace
imensă, încât nici o exaltare nu mă traversa: nu mai puteam nici să mă bucur
nemăsurat, nici să mai sufăr peste poate. De atâta viu simţeam trecerea prin vreme şi anotimpuri, prin ploi,
ger prin arşiţă a
copacului, a pietrei, a curbei ce urcă spre a coborî ca să pornească iar cu
avânt în sus. De mult viu, ritmul viului din mine se schimbase şi se luase de braţ
cu ritmul de copac şi cu cel de piatră. Învăţasem să mă rostogolesc, să cresc,
să rămân în neclintire... învăţasem să mă despart.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu