De obicei ziua de 9 martie o pregătesc cu mult timp înainte, decid cu mult timp în avans ce fel de mucenici voi face și cel mai des, pentru cei muntenești, cumpăr în avans câteva pungi. Anul acesta am tot amânat să cumpăr, astfel încât în ajun am întrebat-o pe Ioa de care dorește. Mi-a spus repede că vrea din cei muntenești. Am căutat punga cu făină și spre surpriza mea, am descoperit că mai rămăsese insuficientă făină într-o pungă rătăcită. Am măcinat niște fulgi de ovăz și am adăugat praful rezultat. Insuficient și acum. Am adăugat niște griș și iată că aluatul a prins formă. Suficient de elastic și destul cantitativ. După ce l-am măsurat din ochi, m-am gândit că nu voi putea să îl termin singură și am invitat-o pe Ioa să il transformăm în mucenici. Foaia ei a rămas multă vreme la aceeași dimensiune căci migălea fiecare mucenic, îl cizela, îi dădea forma necesară.
Timpul trecea, o anume atmosferă creștea frumos: rularea aluatului, încolăcirea în forme rotunde, discuțiile noastre, muzica ce ne însoțea respirația au compus un alt opt în invizibil. Și am terminat.
Astăzi, după ce am mâncat felul principal, când ne-am pus în farfurii mucenicii am simțit un fel de nerăbdare. Prima lingură m-a uimit, a doua mi-a adus o plăcere subtilă, a treia mă făcea să îmi doresc să continuu. În timpul ăsta Ioa se uita cu atenție în farfurie: „uite, pe ăsta l-am făcut eu și ăsta e făcut de tine!” mi-a zis arătându-mi-i pe rând. I-am zâmbit luminos. Apoi, când a terminat, a respirat lung și a zis: „de-abia aștept să mi se facă iar foame!”
***
Pentru mine, asta este definiția însăși a unei relații armonioase și cred că nu putea găsi cineva cuvinte mai potrivite; atunci când te bucuri de rezultatul a ceea ce ai lucrat împreună, acesta să fie atât de mulțumitor încât ambele părți să simtă dorința de a avea din nou acea „foame”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu