Mă gândesc tot mai mult că sunt asemeni a tot ceea ce este viu și prin urmare și în mine există mai multe ciclicități. Cum Pământul se mișcă simultan în mai multe cicluri tot la fel și eu simt cum trec prin „vieți” succesive: mă nasc, cresc, apun și mai mor până mă nasc iar. Am ajuns la vârsta la care pot afirma că singura constantă în viața mea este schimbarea și asta nu îmi mai dă fiori de neliniște, nu îmi mai creează avalanșe de căldură în piept și nici respirații agitate.
Cred că poți rămâne nemișcat în mare viteză fiind dacă găsești unghiul potrivit din care să privești acea mișcare. De câte ori merg pe munte, există porțiuni de traseu unde nu se vede nimic până departe și porțiuni în care apare brusc un punct de belvedere de unde poți cuprinde vastitatea până la nesaț. Tot astfel și în viață, sunt perioade când ești atât de prins de cineva sau ceva încât nu „vezi” nici la doi pași dar apar apoi și perioade în care îți este îngăduit să contempli tot ceea ce te conține până hăt, în zări. Sunt acele vremuri de solitudine binecuvântată în care faci adunările și scăderile unor închideri de cicluri, păstrezi ce îți e de folos și lași să se dizolve ceea ce are nevoie să meargă spre altcineva.
Sunt în încrucișarea dintre sfârșitul ciclului ce se încheie și începutul celui ce stă să mă înceapă; mă simt pregătită să mă arăt, să deschid ochii în noua viață, să îmi cânt cântecul, să îmi coc pâinea, să îmi cultiv grădina. Îmi simt frunze noi, neștiute până acum și îmi simt conexiuni fluide, pregătite de transferuri inedite. Abia acum încep să mă simt, să mă văd, să mă însoțesc cum se cuvine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu