Se gândea la faptul că oamenii foloseau adeseori cuvinte referitoare la copilărie când vorbeau despre ea : "fetiţo", "copile", "bebe"chiar, i-a spus cineva adultă fiind, îi transformau prenumele într-un diminutiv copilăros, ori adăugau un adjectiv de felul :"ingenuu" , "naiv" pentru a creiona unele purtări ale sale.
Remarcase această situaţie fără să-i înţeleagă cu adevărat cauza.
Pe de altă parte îşi observase de demult în sufletul său o anume "slăbiciune" pentru copii, în special pentru bebeluşi, pentru copiii de vîrstă mică. Dorea să le transmită, aproape inconştient, multă iubire, multă afecţiune, dorea să îi acopere cumva cu o învelitoare mare de dragoste caldă care să-i protejeze prin frigurile anotimpurilor ce urmau să vină. Adora să îi ţină la piept, să-i îmbrăţişeze, să simtă căldura şi pacea din aceste gesturi.
***
În acea zi, fără vreo pricină anume, s-a rugat de Înger: "Lasă-mă să mă văd cum mă vezi TU!" Îngerul a auzit-o şi nu i-a răspuns în nici un fel. Aştepta cu încredere şi speranţă momentul potrivit şi iată că, într-o zi a apărut în faţa ei o persoană fizic adultă dar cu chip şi suflet de copil. A cercetat-o cu atenţie, simţea că e ceva cunoscut în acea fiinţă, aşa că a stat în preajma ei, a observat-o, s-a mirat privind-o şi deodată, într-un zâmbet al cerului a înţeles: era EA. Purta cu sine de demult, un copil care nu avusese afecţiunea necesară pentru a putea creşte şi atunci îi rămăsese prins de mână încercând în orice împrejurare să se facă auzit. Copilul care fusese nu crescuse şi el pentru că nu avusese hrana potrivită, aşa că o însoţise prin vârste spunând repetat, aproape obsesiv, aşa cum fac copiii: " Nu am iubire ca să cresc. Dă-mi iubire!" Prin urmare netimpul pe care îi sesizase adeseori, tristeţile care o perindaseră, distanţele afective erau datorate faptului că în relaţiile sale, COPILUL care o însoţea permanent era cel care îşi striga nevoia. Fetiţa care fusese şi care venise pe lume dintr-o dorinţă puternică de a trăi, care crescuse anemic şi chinuit fără hrana sufletească, cea care o trăgea constant de mână şi îşi cerea drepturile, era acum în faţa ei; a privit-o cu duioşia şi tandreţea pe care le-a sperat dintotdeauna, i-a mângâiat obrajii, a îmbraţişat-o tare-tare, i-a aranjat frumos volanele rochiţei şi i-a spus: " Îţi mulţumesc pentru toată rabdarea ta, pentru curajul tău şi pentru toate bătăliile pe care le-ai purtat. Îţi mulţumesc pentru faptul că m-ai însoţit mereu şi iartă-mă pentru că nu te-am observat atâta timp. De acum o să mergem împreună iubindu-ne reciproc. Te iubesc, copilă curajoasă!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu