Există o perioadă a vieții când dorința de a cunoaște și de a experimenta se manifestă într-un mod pe care mai târziu îl numim copilăresc; așa era în vremea copilăriei mele plimbarea cu liftul din blocul vecin, singurul care avea mai mult de patru etaje. Era o anume fascinație și ispită irezistibilă în acest joc, o excitare ce însoțea ceva vag nepermis, dar atât de amuzant. Uneori, când grupul epuiza jocurile cunoscute, venea câte unul cu ideea: hai cu liftul! Trecea atunci peste noi amintirea ultimei vizite în blocul vecin și imaginea noastră fugind alungați de locatarii exasperați de circuitele verticale mult prea zgomotoase. Ne reveneam din acea amintire și porneam ca într-o misiune secretă, cu fețe serioase de oameni cu treabă prin bloc, evitând privirea suspicioasă a vreunui locatar ce se nimerea să coboare cât timp noi așteptam ca liftul să vină. Totul ținea până când ne vedeam înăuntru și atunci începea distracția care dura până când un alt locatar exasperat ne alunga cu amenințări furioase. Plimbatul cu liftul rămâne în memoria adultului ca o aventură amuzantă a copilăriei care, la maturitate primește și atributul de ” mod prostuț și copilăresc” de a te distra.
***
Tot la fel, oamenii maturi păstrează acest mod de a trăi ”plimbatul cu liftul” în ceea ce privește relațiile. Devin dependenți de adrenalina și sentimentul de necunoscut și interzis pe care îl simt alegând noi parteneri, căutând mereu pe altcineva și se tot plimbă în sus și în jos de la un buton la atul, de la un nivel la altul cu sentimentul de libertate ignorând că în tot acest timp stau închiși în cutia ascensorului.
***
Există un moment de maturizare dincolo de care știi că fiecare etaj e la fel și că tot ce îți trebuie și îți dorești există într-un loc anume, pe un anume nivel. După aceea nu mai contează dacă o iei pe scări sau cu liftul, contează doar bucuria reînnoită a fiecărei reveniri și regăsiri din acel loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu