În roata mare

Dacă ar fi să compar experienţele prin care am trecut în viaţă raportate la vârstă, pe multe  le-am trăit mai târziu decât majoritatea oamenilor de astăzi. Când m-am urcat prima dată într-un montagne russe aveam în jur de 30 ani. Eram patru persoane acolo: două ne-am decis să vedem cum e, celelalte două au rămas jos să ne privească. Reţin senzaţia ciudată atunci când am simţit lipsa siguranţei la schimbarea unghiului în viteză crescută, sau înclinările bruşte. Atunci, în secunda aceea am ştiut că am de ales între a mă lăsa cuprinsă de groază şi a ceda în faţa fricii sau dimpotrivă. Ceva in mine ştia deja şi am ales să mă unesc cu mine, să stau liniştită foarte aproape de fiinţa mea şi să mă bucur de ceea ce trăiesc. Experienţa respectivă a devenit una din amintirile plăcute, ceea ce m-a făcut ca peste aproape 10 ani, ajunsă la Prater cu un grup de tineri să aleg o formă mai complicată unde sunt grupate trei persoane în linie, eşti legat de-a lungul corpului inclusiv la cap pentru a ajunge aproape imobil  într-un plan orizontal şi oscilezi  apoi cu viteză în toate direcţiile posibile în timp ce parcurgi un anume traseu.  Eram între doi tineri ce aveau pe atunci în jur de 16 ani. Am avut o uşoară emoţie înainte de a porni utilajul respectiv şi instinctiv am ştiut apoi că va fi super. Când am pornit era o senzaţie necunoscută fiinţei mele iar în urechi îmi creşteau ţipetele celor doi. Am înţeles că e ceva ce ştiam mai de demult şi am decis să privesc undeva în faţă, la distanţă de mine: atunci nu am simţit nici o ameţeală, nici vreun disconfort fizic ci doar un mare chef de râs şi o bucurie nebănuită: eram ca o pasăre mare în zbor ce se amuză. Prin urmare, râdeam cu poftă când am auzit în stânga mea o voce feminină stigând: „Cu tot respectul, doamna profesoară, nu sunteţi zdravănă!”

***

În ultimul an şi ceva observam cu mirare că nu trăiesc vremurile actuale cu tristeţe sau cu durere, nici măcar cu nemulţumire, ci că mă bucur de faptul că exist şi chiar simt o anume fericire constantă.

Brusc, cu câtva timp în urmă însă ceva s-a schimbat. M-am simţit tristă, tristă; depresia era pe cale să se instaleze şi mă simţeam blocată într-o stare fără să întrevăd vreo soluţie. Nu găseam bucurii nici măcar în ceea ce ştiam că îmi place. Mă gândeam la paradoxul faptului că dacă era cineva cunoscut în situaţia mea, sigur aş fi reuşit să îi dau un indiciu, să-i spun ceva care să îl lumineze cumva în problema sa, aşa cum mi se întâmplă de obicei, dar în cazul meu păream paralizată. Nu o dată în viaţă am trăit sentimentul neputinţei acţiunii baronului Munchhausen ce povestea că a fost nevoit să se tragă singur de păr pentru a ieşi dintr-o mlaştină (dacă nu mă înşel).

***

Mi se întâmplă ca în acţiunile zilnice să mă risipesc în ceilalţi şi să uit apoi să mă adun; uit să mă întorc la mine. La fel şi acum, am uitat să îmi fiu aproape, să mă regrupez. Din această cauză a apărut nevoia de a mă retrage, de a mă lua de mână şi a mă asculta, de a îmi zâmbi şi mie aşa cum o fac cu toţi ceilalţi în mod constant. E un mod de a îmi reâncărca bateriile, de a îmi lustrui credinţele, valorile. E un fel de igienă personală.

***

Viaţa e un montagne-russe pe care ştiu că îl pot traversa râzând dacă nu "îmi mai dau drumul la mână" şi nu uit să îmi ascult îngerul personal. :)

La vie se chante, la vie se pleure
Elle est changeante comme les couleurs
La vie s'allume, la vie s'éteint
Et sans rancune, rien ne rime à rien

Un enfant de soixante-dix ans
A rendu sa vie sans avoir rien compris
Un indien pres du lac Michigan
En costume civil commande un whisky
Une fille est sortie de la Terre
Un volcan éteint vient de se réveiller
Quelque part un marin solitaire
S'est mis à chanter

[Refrain]

En dix-heuf cent quatre-vingt-dix-neuf
La Californie devient un océan
En Afrique dans un pays neuf
Un chanteur d'Europe devient président
Une fille est allée sur Vénus
Un nouveau Lazare est ressucité
Quelque part un marin de plus
S'est mis à chanter x2

Oare...

Te-am întrebat ce îţi doreşti şi mi-ai răspuns: „ Îmi doresc să fii femeia mea!” Am zâmbit, am tăcut; mi-ai simţit tăcerea, ştiu că nu ai înţeles-o.

Mă uit la fetele mele cum se joacă şi cum apoi văzându-mă, cea mică mai ales, vin fuga spre mine: „Mama mea!” zice cu foc şi mă strânge în braţe. O îmbraţişez şi zâmbesc...şi tac...

Tatăl soţului meu se încăpăţânează să-mi repete: „ tu eşti fata mea!” Tac ...

***

Cândva nu ştiam că nimic nu e al meu şi mă supăram pentru orice jucărie stricată, ori ţineam evidenţa fiecărui lucru împrumutat şi deşi nu îndrazneam să îl reclam, răsuflam uşurată când într-un târziu revenea în „posesia” mea. De-a lungul vremii, mă treceau valuri de deznădejne că nu am camera „mea”, apoi casa „mea” , că iubitul nu îmi „aparţine” ci pare a fi al oricui îl solicită, că nu am grădina”mea”, că ideile „mele” sunt semnate de altcineva, ori chiar că mi se umbla în lucruri în lipsă.

Pentru un om născut cu sentimentul posesiei dezvoltat vine o vreme în care suferinţa macină .

***

Iniţieri... trăim de-a lungul vieţii un lung şir de iniţieri...naşterea... căsătoria... naşterea primului copil... prima iubire nudă...prietenia...recunoaşterea...detaşarea...fără Tine, Doamne, nu pot nimic!...prima sămânţă pusă ...primul bonzai...primul animal prieten...glasul pietrei...mesajul universului...ce caut eu în viaţa mea?...prima mirare a sunetului devenit literă... prima tristeţe şi explicaţia: aşa sunt fetele uneori... acceptarea limitelor personale... acceptarea vârstei, a corpului ...recunoaşterea disonanţelor din viaţa personală... corectarea lor... ordinea... acceptarea morţii ...IUBESC!...creaţia...

***

Astăzi iar zâmbesc, dar nu tac.

Nu sunt femeia nimănui, nici mama nimănui, nici fiica nimănui. Nu pot fii a cuiva, şi nici Tu. Nici unul dintre noi nu poate aparţine decât sieşi... Deasupra fiecăruia există doar DIVINITATEA.

În schimb, sunt emoţia pe care o simţi cu mine, sunt ceea ce trăieşti când mă vezi, sunt ceea ce sufletul tău îşi doreşte când mă ai în preajmă. SUNT tot ceea ce închipui când suntem alături. SUNT ceea ce îţi inspir şi ceea ce îţi doreşti să fii când nu sunt absentă.

Sunt ceea ce SUNTEM împreună.

miercurea fara cuvinte-7

                                                                     podul

Oglindiri

De când m-am născut pe Pământ, te privesc ...sufletul meu urmează imaginea ta; îţi văd seninul, lumina, îţi văd unduirea şi inima mea tresaltă de veselie. Îţi văd înserarea, şi vântul aspru, mă afund în ceea ce îmi arăţi... fie te iubesc nespus, fie vreau să fug de tine. Sunt  un Narcis modern ce se agaţă de ceea ce îmi oglindeşti; natura frumoasă ori zilele senine, înnorările ori dezordinea. Când imaginea nu îmi place,  te îndepărtez. La fel ca şi Narcis nu pricep că atribui sentimente unor reflectări: el nu se iubea pe El ci imaginea lui pe care i-o arăta apa. La fel şi eu,  iubesc sau refuz ceea ce văd:  imagini ale mele. Mă caut  în afară unde sunt doar poze şterse, reflectate. Dar eu sunt mereu mai clar, mai viu, mai senin sau mai conturat. Tot ce mi se arată e o reflectare a mea şi mă iubesc sau mă resping în ceea ce îmi arăţi.

Eu sunt acel albastru pe care îl iubesc în cer, şi verdele din îngemănarea frunzelor, eu sunt vitraliile ce lasă lumina să le anime, şi eu sunt flacăra rugăciunii ce tremură singuratică în lăcaşul său...

 ...eu sunt ploaia ce îmi cade pe trup când mă simt tristă ori nelocuită, şi tot eu sunt aromele nebănuite ale mâncărurilor ce îmi vin în imaginaţie de altcândva, cu gusturi orientale şi multă iubire. Eu sunt inspiraţia ce însufleţeşte clipa cu bucurie; eu sunt unda de poveste din mia de nopţi; eu sunt cel ce mă aseamăn cu sufletul pietrei,cu unduirea eterului, cel ce port cu mine căldura pământului şi pulberea din stele; eu sunt zăpada ce trece prin gheaţă şi plouă pe obrajii calzi de copii; eu sunt punctul de intersecţie dintre lemnul cel de-a lungul şi lemnul cel de-a înaltul, care în îmbinare mă întâlnesc şi mă ţintuiesc în imensa cruce care SUNT... a dorinţei de a  îmbrăţişa şi de a spune: TRĂIESC.

Ştiu că nimeni, niciodată nu va mai reflecta astfel şi că nici o altă clipă nu va mai semăna cu cea din care mă reflectez acum. Ştiu că am ajuns să îmi văd oglindirile şi ştiu că ACUM e vremea în care aleg nuanţele luminii care sunt.

Acum e vremea să mă întorc spre ceea ce sunt, acum e nevoie să accept originalul.

***

În ultima călătorie s-au repetat două situaţii:  în primul rând ceasurile astronomice din cladiri  sunau ora fixă, atunci când ajungeam în preajma lor, iar apoi, oriunde poposeam, apăreau mirese. Mi-am dorit să întâlnesc semne şi am primit: a venit vremea când ceea ce sunt şi ceea ce oglindesc să se unească deplin, să se cunune.

E vremea transparenţei  şi a unirii cu Mine cel care sunt.

miercurea fara cuvinte-6

O initiativa Carmen,  blogul "intre vis si realitate"

La vest prin mine însămi-4

Cu mulţi ani în urmă, (să fie vreo 20) am înţeles că în mintea mea gândurile se exprimau prin cuvinte ca şi cum aş fi vorbit cu cineva din viaţa de zi cu zi. Şi mi-a venit atunci o dorinţă de a încerca să gândesc în pulsiuni de sentiment; adică să nu formulez cuvintele ci doar să ŞTIU pur şi simplu ce gândesc... era ca şi cum apăsam  un buton, fără să formulez o întreagă topică. Am făcut o vreme exerciţiul ăsta şi ades m-am întrebat ce e cu această dorinţă interioară a mea.

Acum înţeleg că astfel, în mod inconştient, mă protejam de puterea negativă a unor cuvinte. Niciodată, în aceste exerciţii nu am simţit emoţiile negative cuprinzându-mă.

Dintotdeauna am avut o relaţie aparte cu exprimarea cuvintelor şi nu am înţeles multă vreme ce efect aveau ele asupra mea. Până aproape de adolescenţă existau cuvinte pe care nu le puteam pronunţa pur şi simplu; simţeam inconştient că îmi fac rău. Din această cauză nu am înjurat şi nici nu o fac în prezent. Îmi amintesc cum erau momente în care eram atât de revoltată în faţa încărcăturii negative a unor cuvinte încât rămâneam ca paralizată, amuţeam pur şi simplu (de indignare ziceam  pe vremea aceea).

Cred că mereu am simţit puterea cuvintelor  chiar şi din gândurile neexprimate. Sunt locuri unde  în preajma oamenilor eram ca o floare într-un mediu ostil, pentru ca atunci când eram singură  sau cu alţi oameni în acelaşi loc să fie totul ok.   Şi erau momente când propriile cuvinte mai ales îmi făceau rău fizic. Când am înţeles şi asta am decis să fiu atentă la ceea ce  gândesc şi ce spun. E posibil ca noi toţi să avem această capacitate de care nu suntem conştienţi pe deplin şi e posibil ca această încărcătură diferită dintre cuvintele rostite şi cele gândite să fie sursa ambivalenţelor din conduita noastră. 

„Fericirea, spunea Gandhi, este armonia între ceea ce gândim, ce spunem şi ce facem.”

" Fii impecabil în tot ceea ce spui!" îndemnau toltecii avînd în vedere sensul de "fără păcat" al cuvântului "impecabil."

 

E timpul să fim impecabili...şi în rest putem face orice! :).

La vest prin mine însămi-3

Germania, Austria- iunie 2011

Nu ştiu dacă ceea ce voi relata în continuare este valabil pentru orice popor care călătoreşte în afara frontierelor ţării de baştină, dar pot afirma că de fiecare dată când am fost plecată în străinătate cu un grup, atunci când eram între noi, invariabil se găsea cineva care să compare situaţia de acolo cu cea din ţară. Fiecare comparaţie era defavorabilă României începând cu aranjarea în peisaj şi terminând cu purtarea oamenilor de acolo. Românul cade în extaz în faţa câmpurilor frumos parcelate, a şoselelor cu cel puţin 50 cm de beton sub asfalt, a arhitecturii de bun gust, a curăţeniei ce izbeşte ochiul; pe scurt tot ce e „afară” continuă să aibă o aură dificil de atins în interiorul graniţelor noastre.

Nici drumul de acum nu a făcut excepţie. Şi în timp ce ascultam comparaţiile inevitabile, prin minte se derulau imagini cu casa unde locuiesc acum. În timp am stat în mai multe case şi nu pot afirma că vreuna dintre ele a fost alegerea mea totală. Casele în care am stat nu m-au reprezentat din punctul de vedere al aspectului lor exterior ori al funcţionalităţii. La un moment dat, chiar casa de acum îmi stârnea repulsie şi erau zile când pe măsură ce mă apropiam de ea îmi venea să fug înapoi.

Până când, la un moment dat, m-am întrebat de unde venea acea nefericire şi am înţeles că de fapt îmi refuzam să fac tot ce aş fi făcut în casa pe care mi-o doream. Am început atunci să fac abstracţie de atmosferă, de conjuncturi, de orice altceva din exterior şi m-am concentrat pe ce anume îmi dădea echilibru şi bucurie: aşa că trebăluiam cu drag şi mă bucuram de fiecare loc curat şi armonios. Casa în care stau îmi spune de ceva timp ce nevoi are, iar pentru mine ea are acelaşi rol ca şi corpul meu, ca şi ţara, ca şi planeta: sunt gazde pe care nu le-am ales conştient dar pot să fac să-mi fie dragi prin felul cum mă raportez la ele.

  undeva în România - foto de la Cristina :)

La vest prin mine însămi-2

Colmar- 12 iunie

Duminică. O dimineaţă senină. Suntem spre sfârşitul călătoriei. Schimbarea programului zilnic,  a orei, interacţionarea cu locuri şi oameni necunoscuţi într-un ritm rapid, comunicarea în mai multe limbi străine într-un timp scurt ne dădea tuturor o dorinţă de repaus binemeritat.

Prin urmare, Colmar cu dimineaţa lui însorită, cu liniştea şi tihna străzilor,  cu arhitectura romantică şi surâzătoare, cu muşcatele sale vesele, cu freamătul prăvăliilor ai căror stăpâni împlineau meticulos ritualul matinal mi s-a lipit imediat de suflet dându-mi sentimentul că de acolo aparţin într-un fel.

Probabil că aceeaşi destindere s-a răspândit şi asupra celorlalţi deoarece în ciuda reperului orar pe care trebuia să îl respectăm, nimeni nu mai era în febra turistică de genul: „Dacă e marţi e Belgia”, ci savuram în ritmul nostru tot ceea ce puteau prinde simţurile.

Dar o umbră avea să se aşeze pe soarele acelei zile.

***

 Ajunşi la obiectivul de vizitat, aproape toţi adolescenţii se opresc imediat după intrare, se aşază pe scaune şi stau indiferenţi la interiorul care se prezintă în faţa lor. După ce noi adulţii şi puţini dintre tineri parcurgem circuitul interior, conducătorul grupului nostru este cuprins de simţăminte puternice de dezaprobare şi revoltă faţă de letargia nedisimulată a grupului de la intrare. Ca urmare, se duce direct spre ei şi deşi nu aud cuvintele,  simt în aer revolta, tensiunea, reproşul, mustrarea usturătoare. Efectul e  bineînţeles contrar dorinţei conducătorului, cei admonestaţi ies afară, afişând respingere făţişă.

***

 Pe drumul spre autocar, mă gândeam, că de multe ori suntem privilegiaţi prin a şti mai multe decât alţi semeni ai noştri, prin a fi trăit mai multe sau a fi văzut alte lucruri; de multe ori spiritul progresist din noi se revoltă în faţa ignoranţei altora,  iar spiritul pedagogic se afirmă cu putere şi ne dorim ca şi cei de lângă noi să ştie ...o vedem ca pe o datorie a noastră personală. Poate că într-adevăr, atunci când simţim că e momentul să transmitem altora ce ştim noi, chiar aşa e. Poate că noi suntem cei mai potriviţi. Şi atunci de ce de multe ori, apare respingerea, ne simţim goi, nedreptăţiţi, neînţeleşi, şi spunem " uite, am vrut să fac un bine, şi iată ce a ieşit! Cine face ca mine,ca mine să păţească! Sunt nişte incurabili, şi de fapt ştiam că nu poţi strica orzul pe gâşte."

***

Colmar este momentul călătoriei mele de cînd  ŞTIU  că orice facem, e necesar să fie făcut cu IUBIRE, pentru a se integra armonios.

La vest prin mine însămi -1

Reims luni 6 iunie ...

O după-amiază înnorată. Tocmai a plouat mult şi furtunos. Străzile sunt pustii, e linişte în partea asta a oraşului. Sunt lângă o braserie, aştept să iasă grupul de care răspund. Stau pe trotuar,  în dreptul uşii braseriei, la un metru de intersecţia străzii principale cu o stradă perpendiculară de unde se apropie, crescînd parcă , multe sunete. Percep voci imperative ce se amestecă cu zgomotul unei maşini. Brusc în dreptul meu se opreşte o maşină neagră, cu geamurile toate deschise. Privirea îmi transmite imaginea multor femei care ocupă întreaga maşină şi vorbesc toate odată, certând şoferul. Mă uit spre volan şi văd un bărbat jovial, surâzător care priveşte în toate direcţiile, ignorând gălăgia ce îl înconjoară. Deşi nu trece nici o maşină, nu intră pe strada principală, parcă aşteaptă ceva. La un moment dat mă vede şi mă întreabă:

„- Madame, par où? A droite ou à gauche?”

Îl privesc uşor mirată, îi văd zâmbetul, aud vocile din jurul lui, zâmbesc la rândul meu şi zic:

„A gauche!”

„Ouuui, madame, merci! A gauche!” îmi răspunde bărbatul cu o mare uşurare. Dar rumoarea glasurilor pestriţe se înteţeşte, şi urcă în intensitate din toate direcţiile,” à droite, à droite” se strigă din interiorul maşinii.

„Madame?”, reia şoferul spre mine .

„ A gauche”, repet amuzată de neverosimilul situaţiei.

Îmi zâmbeşte, ambalează motorul pornind spre dreapta şi îmi spune râzând cu o urmă de sumisiune în glas: ”Alors, à drauche madame!”

Îi prind încă o dată zâmbetul sprinţar  înainte să dispară cu maşină cu tot în haloul gălăgios.

Tăcere din nou...străzile pustii... cerul înnorat şi zâmbetul meu întâlnind uimirea din ochii celor care ies din braserie şi mă văd bine dispusă fără vreun motiv aparent.

Într-adevăr, există încă o direcţie pe lume : A DRAUCHE! :)

miercurea fara cuvinte-5

Miercurea fara cuvinte-4

                                           alaturi

Miercurea fara cuvinte-3

de partea cealalta...

Să fii autentic

Fiecare dintre noi are momente în viaţă în care se întreabă dacă este autentic sau nu, dacă este el însuşi cu adevărat.

Trecem prin clipe când inspiraţia ne loveşte cu aripi de geniu şi simţim o uimire beatificantă faţă de capacităţile noastre. Sunt apoi acele momente în care nu avem nici o părere despre ceva anume, nu putem pur şi simplu să înţelegem ori să ne exprimăm. Simţim o uşurare când altcineva ne spune opinia sa ori ne arată o soluţie, pe care automat o adoptăm şi o manifestăm.

Vin apoi situaţiile în care înţelegem deodată mai multe perspective, suntem de acord cu ele şi ştim că  orice am alege ceva se va pierde. Atunci facem o alegere, oricare, şi aşteptăm să vedem urmările.

Există în egală măsură perioade în care credem că suntem unicii deţinători ai unui sens, ai unei trăiri, ai unor răspunsuri până când descoperim uimiţi aceleaşi manifestări în alţi oameni sau aceleaşi adevăruri care există de dinaintea percepţiei minţii noastre.

În ceea ce mă priveşte, autencititatea mi se pare că este o trăsătură înnăscută a fiecărui om, indiferent cum ne apare el la un moment dat (influenţabil sau original) şi nu caut să i-o verific; cred că autenticitatea poate fi revelată făcând următorul experiment: o masă mare de oameni, să zicem un milion, recitând aceeaşi poezie sau cântând acelaşi cântec, cu siguranţă va exista un milion de moduri diferite de exprimare. După cum fiecare fulg de zăpadă este acelaşi dar în esenţă altul, tot aşa, fiecare om este autentic.

Şi mai ştim, fiecare dintre noi, că de fiecare dată, la fiecare manifestare a noastră, originală sau indusă ori inspirată, am ales ceea ce ne-a reprezentat în acel moment, chiar dacă am fost mulţumiţi sau nu după aceea. Atunci, însă, chiar şi neştiind, am ştiut ce am ales, ce am manifestat.

Ceea ce poate să ne deruteze în momentul când nu admitem originalitatea celuilalt sau a noastră este faptul că uităm o lege a firii: tot ceea ce este viu se schimbă.

Prin urmare, ca să parafrazez un salut celebru, voi încheia astfel:

Autenticitatea mea salută autenticitatea ta şi schimbările prin care treci, oricine ai fi şi de oriunde eşti TU.

vineri seara în cuvinte

Pentru că nu am avut o fotografie pe care să o postez pentru miercurea fără cuvinte, voi trimite prin postarea de acum, tuturor, o trăire ilustrată, ascunsă în rândurile ce urmează:

E o seară de week end  calmă, cu muzică şi arome de scorţişoară, cu imagini de soare şi azuriu roşcat de cer spre apus rămase pe retină; e o seară senină în suflet ca un lac limpede din Făgăraş. Pentru câteva momente am lăsat unghiul braţelor să se deschidă şi din colţul din inimă am cuprins toată fiinţa.  

Să fie Mozart într-o astfel de seară!

Miercurea fara cuvinte 2

Il pleut...

(Foto nu imi apartine. Imi place ideea.)