miercurea fara cuvinte-6

O initiativa Carmen,  blogul "intre vis si realitate"

La vest prin mine însămi-4

Cu mulţi ani în urmă, (să fie vreo 20) am înţeles că în mintea mea gândurile se exprimau prin cuvinte ca şi cum aş fi vorbit cu cineva din viaţa de zi cu zi. Şi mi-a venit atunci o dorinţă de a încerca să gândesc în pulsiuni de sentiment; adică să nu formulez cuvintele ci doar să ŞTIU pur şi simplu ce gândesc... era ca şi cum apăsam  un buton, fără să formulez o întreagă topică. Am făcut o vreme exerciţiul ăsta şi ades m-am întrebat ce e cu această dorinţă interioară a mea.

Acum înţeleg că astfel, în mod inconştient, mă protejam de puterea negativă a unor cuvinte. Niciodată, în aceste exerciţii nu am simţit emoţiile negative cuprinzându-mă.

Dintotdeauna am avut o relaţie aparte cu exprimarea cuvintelor şi nu am înţeles multă vreme ce efect aveau ele asupra mea. Până aproape de adolescenţă existau cuvinte pe care nu le puteam pronunţa pur şi simplu; simţeam inconştient că îmi fac rău. Din această cauză nu am înjurat şi nici nu o fac în prezent. Îmi amintesc cum erau momente în care eram atât de revoltată în faţa încărcăturii negative a unor cuvinte încât rămâneam ca paralizată, amuţeam pur şi simplu (de indignare ziceam  pe vremea aceea).

Cred că mereu am simţit puterea cuvintelor  chiar şi din gândurile neexprimate. Sunt locuri unde  în preajma oamenilor eram ca o floare într-un mediu ostil, pentru ca atunci când eram singură  sau cu alţi oameni în acelaşi loc să fie totul ok.   Şi erau momente când propriile cuvinte mai ales îmi făceau rău fizic. Când am înţeles şi asta am decis să fiu atentă la ceea ce  gândesc şi ce spun. E posibil ca noi toţi să avem această capacitate de care nu suntem conştienţi pe deplin şi e posibil ca această încărcătură diferită dintre cuvintele rostite şi cele gândite să fie sursa ambivalenţelor din conduita noastră. 

„Fericirea, spunea Gandhi, este armonia între ceea ce gândim, ce spunem şi ce facem.”

" Fii impecabil în tot ceea ce spui!" îndemnau toltecii avînd în vedere sensul de "fără păcat" al cuvântului "impecabil."

 

E timpul să fim impecabili...şi în rest putem face orice! :).

La vest prin mine însămi-3

Germania, Austria- iunie 2011

Nu ştiu dacă ceea ce voi relata în continuare este valabil pentru orice popor care călătoreşte în afara frontierelor ţării de baştină, dar pot afirma că de fiecare dată când am fost plecată în străinătate cu un grup, atunci când eram între noi, invariabil se găsea cineva care să compare situaţia de acolo cu cea din ţară. Fiecare comparaţie era defavorabilă României începând cu aranjarea în peisaj şi terminând cu purtarea oamenilor de acolo. Românul cade în extaz în faţa câmpurilor frumos parcelate, a şoselelor cu cel puţin 50 cm de beton sub asfalt, a arhitecturii de bun gust, a curăţeniei ce izbeşte ochiul; pe scurt tot ce e „afară” continuă să aibă o aură dificil de atins în interiorul graniţelor noastre.

Nici drumul de acum nu a făcut excepţie. Şi în timp ce ascultam comparaţiile inevitabile, prin minte se derulau imagini cu casa unde locuiesc acum. În timp am stat în mai multe case şi nu pot afirma că vreuna dintre ele a fost alegerea mea totală. Casele în care am stat nu m-au reprezentat din punctul de vedere al aspectului lor exterior ori al funcţionalităţii. La un moment dat, chiar casa de acum îmi stârnea repulsie şi erau zile când pe măsură ce mă apropiam de ea îmi venea să fug înapoi.

Până când, la un moment dat, m-am întrebat de unde venea acea nefericire şi am înţeles că de fapt îmi refuzam să fac tot ce aş fi făcut în casa pe care mi-o doream. Am început atunci să fac abstracţie de atmosferă, de conjuncturi, de orice altceva din exterior şi m-am concentrat pe ce anume îmi dădea echilibru şi bucurie: aşa că trebăluiam cu drag şi mă bucuram de fiecare loc curat şi armonios. Casa în care stau îmi spune de ceva timp ce nevoi are, iar pentru mine ea are acelaşi rol ca şi corpul meu, ca şi ţara, ca şi planeta: sunt gazde pe care nu le-am ales conştient dar pot să fac să-mi fie dragi prin felul cum mă raportez la ele.

  undeva în România - foto de la Cristina :)

La vest prin mine însămi-2

Colmar- 12 iunie

Duminică. O dimineaţă senină. Suntem spre sfârşitul călătoriei. Schimbarea programului zilnic,  a orei, interacţionarea cu locuri şi oameni necunoscuţi într-un ritm rapid, comunicarea în mai multe limbi străine într-un timp scurt ne dădea tuturor o dorinţă de repaus binemeritat.

Prin urmare, Colmar cu dimineaţa lui însorită, cu liniştea şi tihna străzilor,  cu arhitectura romantică şi surâzătoare, cu muşcatele sale vesele, cu freamătul prăvăliilor ai căror stăpâni împlineau meticulos ritualul matinal mi s-a lipit imediat de suflet dându-mi sentimentul că de acolo aparţin într-un fel.

Probabil că aceeaşi destindere s-a răspândit şi asupra celorlalţi deoarece în ciuda reperului orar pe care trebuia să îl respectăm, nimeni nu mai era în febra turistică de genul: „Dacă e marţi e Belgia”, ci savuram în ritmul nostru tot ceea ce puteau prinde simţurile.

Dar o umbră avea să se aşeze pe soarele acelei zile.

***

 Ajunşi la obiectivul de vizitat, aproape toţi adolescenţii se opresc imediat după intrare, se aşază pe scaune şi stau indiferenţi la interiorul care se prezintă în faţa lor. După ce noi adulţii şi puţini dintre tineri parcurgem circuitul interior, conducătorul grupului nostru este cuprins de simţăminte puternice de dezaprobare şi revoltă faţă de letargia nedisimulată a grupului de la intrare. Ca urmare, se duce direct spre ei şi deşi nu aud cuvintele,  simt în aer revolta, tensiunea, reproşul, mustrarea usturătoare. Efectul e  bineînţeles contrar dorinţei conducătorului, cei admonestaţi ies afară, afişând respingere făţişă.

***

 Pe drumul spre autocar, mă gândeam, că de multe ori suntem privilegiaţi prin a şti mai multe decât alţi semeni ai noştri, prin a fi trăit mai multe sau a fi văzut alte lucruri; de multe ori spiritul progresist din noi se revoltă în faţa ignoranţei altora,  iar spiritul pedagogic se afirmă cu putere şi ne dorim ca şi cei de lângă noi să ştie ...o vedem ca pe o datorie a noastră personală. Poate că într-adevăr, atunci când simţim că e momentul să transmitem altora ce ştim noi, chiar aşa e. Poate că noi suntem cei mai potriviţi. Şi atunci de ce de multe ori, apare respingerea, ne simţim goi, nedreptăţiţi, neînţeleşi, şi spunem " uite, am vrut să fac un bine, şi iată ce a ieşit! Cine face ca mine,ca mine să păţească! Sunt nişte incurabili, şi de fapt ştiam că nu poţi strica orzul pe gâşte."

***

Colmar este momentul călătoriei mele de cînd  ŞTIU  că orice facem, e necesar să fie făcut cu IUBIRE, pentru a se integra armonios.

La vest prin mine însămi -1

Reims luni 6 iunie ...

O după-amiază înnorată. Tocmai a plouat mult şi furtunos. Străzile sunt pustii, e linişte în partea asta a oraşului. Sunt lângă o braserie, aştept să iasă grupul de care răspund. Stau pe trotuar,  în dreptul uşii braseriei, la un metru de intersecţia străzii principale cu o stradă perpendiculară de unde se apropie, crescînd parcă , multe sunete. Percep voci imperative ce se amestecă cu zgomotul unei maşini. Brusc în dreptul meu se opreşte o maşină neagră, cu geamurile toate deschise. Privirea îmi transmite imaginea multor femei care ocupă întreaga maşină şi vorbesc toate odată, certând şoferul. Mă uit spre volan şi văd un bărbat jovial, surâzător care priveşte în toate direcţiile, ignorând gălăgia ce îl înconjoară. Deşi nu trece nici o maşină, nu intră pe strada principală, parcă aşteaptă ceva. La un moment dat mă vede şi mă întreabă:

„- Madame, par où? A droite ou à gauche?”

Îl privesc uşor mirată, îi văd zâmbetul, aud vocile din jurul lui, zâmbesc la rândul meu şi zic:

„A gauche!”

„Ouuui, madame, merci! A gauche!” îmi răspunde bărbatul cu o mare uşurare. Dar rumoarea glasurilor pestriţe se înteţeşte, şi urcă în intensitate din toate direcţiile,” à droite, à droite” se strigă din interiorul maşinii.

„Madame?”, reia şoferul spre mine .

„ A gauche”, repet amuzată de neverosimilul situaţiei.

Îmi zâmbeşte, ambalează motorul pornind spre dreapta şi îmi spune râzând cu o urmă de sumisiune în glas: ”Alors, à drauche madame!”

Îi prind încă o dată zâmbetul sprinţar  înainte să dispară cu maşină cu tot în haloul gălăgios.

Tăcere din nou...străzile pustii... cerul înnorat şi zâmbetul meu întâlnind uimirea din ochii celor care ies din braserie şi mă văd bine dispusă fără vreun motiv aparent.

Într-adevăr, există încă o direcţie pe lume : A DRAUCHE! :)

miercurea fara cuvinte-5

Miercurea fara cuvinte-4

                                           alaturi

Miercurea fara cuvinte-3

de partea cealalta...

Să fii autentic

Fiecare dintre noi are momente în viaţă în care se întreabă dacă este autentic sau nu, dacă este el însuşi cu adevărat.

Trecem prin clipe când inspiraţia ne loveşte cu aripi de geniu şi simţim o uimire beatificantă faţă de capacităţile noastre. Sunt apoi acele momente în care nu avem nici o părere despre ceva anume, nu putem pur şi simplu să înţelegem ori să ne exprimăm. Simţim o uşurare când altcineva ne spune opinia sa ori ne arată o soluţie, pe care automat o adoptăm şi o manifestăm.

Vin apoi situaţiile în care înţelegem deodată mai multe perspective, suntem de acord cu ele şi ştim că  orice am alege ceva se va pierde. Atunci facem o alegere, oricare, şi aşteptăm să vedem urmările.

Există în egală măsură perioade în care credem că suntem unicii deţinători ai unui sens, ai unei trăiri, ai unor răspunsuri până când descoperim uimiţi aceleaşi manifestări în alţi oameni sau aceleaşi adevăruri care există de dinaintea percepţiei minţii noastre.

În ceea ce mă priveşte, autencititatea mi se pare că este o trăsătură înnăscută a fiecărui om, indiferent cum ne apare el la un moment dat (influenţabil sau original) şi nu caut să i-o verific; cred că autenticitatea poate fi revelată făcând următorul experiment: o masă mare de oameni, să zicem un milion, recitând aceeaşi poezie sau cântând acelaşi cântec, cu siguranţă va exista un milion de moduri diferite de exprimare. După cum fiecare fulg de zăpadă este acelaşi dar în esenţă altul, tot aşa, fiecare om este autentic.

Şi mai ştim, fiecare dintre noi, că de fiecare dată, la fiecare manifestare a noastră, originală sau indusă ori inspirată, am ales ceea ce ne-a reprezentat în acel moment, chiar dacă am fost mulţumiţi sau nu după aceea. Atunci, însă, chiar şi neştiind, am ştiut ce am ales, ce am manifestat.

Ceea ce poate să ne deruteze în momentul când nu admitem originalitatea celuilalt sau a noastră este faptul că uităm o lege a firii: tot ceea ce este viu se schimbă.

Prin urmare, ca să parafrazez un salut celebru, voi încheia astfel:

Autenticitatea mea salută autenticitatea ta şi schimbările prin care treci, oricine ai fi şi de oriunde eşti TU.

vineri seara în cuvinte

Pentru că nu am avut o fotografie pe care să o postez pentru miercurea fără cuvinte, voi trimite prin postarea de acum, tuturor, o trăire ilustrată, ascunsă în rândurile ce urmează:

E o seară de week end  calmă, cu muzică şi arome de scorţişoară, cu imagini de soare şi azuriu roşcat de cer spre apus rămase pe retină; e o seară senină în suflet ca un lac limpede din Făgăraş. Pentru câteva momente am lăsat unghiul braţelor să se deschidă şi din colţul din inimă am cuprins toată fiinţa.  

Să fie Mozart într-o astfel de seară!

Miercurea fara cuvinte 2

Il pleut...

(Foto nu imi apartine. Imi place ideea.)

Unduiri

Pomii, culorile, cerul, soarele îmi vorbesc prin trăiri: ele îmi arată înţelesurile şi apoi le transpun în cuvinte. Tot ce e viu şi nu foloseşte cuvinte îmi vorbeşte prin sentimente, stări, unduiri. Poate apărea o diferenţă între trăiri şi cuvintele care le exprimă iar fiecare om va adăuga distanţe diferite între cuvintele pe care le aude sau citeşte şi ceea ce trezesc ele în interiorul său.

Mă gândesc adeseori că prin cuvinte ne putem direcţiona greşit unii pe alţii şi îmi imaginez cum oamenii ar comunica fără ele. Văd cu ochii minţii oamenii privindu-se şi simţind. Trăind. Şi acum ni se întâmplă doar că acordăm o importanţă redusă acestui limbaj. E necesar doar să fim atenţi la ce trăim de fiecare dată.

Există o piatră care a vrut să-mi simtă conturul palmei; când am cuprins-o deplin ne-am vorbit, ne-am recunoscut şi ne-am trăit. O unduire caldă, pulsând.

Există un cer care mă vrea constant întoarsă spre el şi îi ofer lumina din priviri; trăim la fel de fiecare dată când ne întâlnim; unduim. Astăzi am aflat că ceea ce văd e o etapă: norii, culoarea zilei, culoarea nopţii sunt imagini ale acestei etape. El, cerul e mereu la fel. Ca şi muntele, ca şi oceanul, ca şi pomul ori stânca. În felul lui de a fi natural e acelaşi, mi-a spus şi zâmbetele noastre s-au întâlnit, două unde luminoase.

Există oameni care nu ştiu să spună; folosesc cuvinte înşelătoare, ori se ajută de sensurile multiple ale cuvintelor pentru a te direcţiona pe mai multe căi. Aşteaptă apoi să vadă pe care porneşti şi se amuză că te-au păcălit, ori se simt trădaţi şi neînţeleşi. Îmi amintesc o vreme în care era necesar să foloseşti sensul ascuns al cuvintelor pentru a te proteja. Acum cerul, pământul, muntele, oceanul ne învaţă că nu mai e nevoie de sensuri ascunse. Ne învaţă să fim oneşti, senini, cutezători.

***

Când vei dori să mă cunoşti într-adevăr, ne vom privi în ochi şi vom trăi aceeaşi unduire, iar cuvintele or lipsi!

Miercurea fara cuvinte-orice loc e potrivit pentru omul hotarat

Tous les cotés

J’étais là-haut, sur la montagne et j’ai pris la pierre dans ma paume. J’ai senti la chaleur qu’elle avait reçue de la part du soleil tout au long de la journée. J’ai fermé le poing et je me suis retournée vers nous. La chaleur passait en moi et me parlait du fait d’être pierre au sommet des montagnes. J’ai senti une sorte d’émotion inconnue en réalisant que nous pouvions communiquer. Et à cet instant-là j’ai découvert mon coté minéral.

Plus tard, étant assise sur la pente douce pleine de crocus, les yeux fermés, je me suis vue une petite semence à l’intérieur de la terre ; j’ai senti l’odeur de terre fraiche dans la narine, l’étreinte terrestre et j’ai vu la semence que j’étais comme se frayait un chemin vers l’air frais, comme elle poussait et devenait une petite plante. J’ai senti mes feuilles, et je me suis vue verte en dressant la tête vers le ciel. J’ai ressenti alors mon coté végétal.

Après un laps de temps j’ai entendu les cris des oiseaux sans les voir et puis deux aigles qui planaient au-dessus la forêt. Je sentais le vent me caressant le corps, je planais moi aussi et mon coté-oiseau se réveilla sur place.

Je regardais le ciel, j’étais assise sur le dos, les bras en l’air, et je sentais la vie. Le vent me parla du changement, d’autres temps ; les nuages annoncèrent plusieurs périodes : le fracas, le tourment et après tout cela le ciel clair, le calme et la lumière pure du soleil. Je les regardais, les écoutais ; les sentais et je vivais mon coté poussière d’étoile qui participait à la symphonie universelle.

°°°

J’ai vu l’harmonie universelle qui tenait chaque partie en équilibre et alors j’ai senti mes cotés différents : animal, végétal, minéral, humain et lumineux comme se déroulaient devant les yeux souriants de mon âme et comme s’équilibraient en égale mesure en moi-même. Alors, j’ai connu mon essence universelle plus que jamais et la joie tranquille pénétra partout, jusqu’au plus éloignés coins de mes êtres.

Et je me connus ! J’ai compris que je suis tout ce qui existe en égale mesure et que tous les cotés, mêmes ceux qui me semblent les moins dignes de respect, ou que je n’aime pas, ont leur touche essentielle dans l’ensemble.

Dăinuire

Acolo sus, pe platourile muntoase, trăiesc cele mai armonioase momente ale vieţii mele. De câte ori simt că oraşul mă sufocă, de câte ori lumea nu mă mai atrage ori simt că rădăcinile nu îmi mai stau în teren solid, mă duc la munte. Vîrfurile sale îmi dau sentimentul de echilibru, de înţelepciune, de totală încredere, de întâlnire cu divinul. Puritatea zăpezilor din iarnă ori verdele curat al verii îmi bucură sufletul şi îmi alipesc privirea.

Mărturisesc fără urmă de tăgadă: iubesc muntele!

Azi l-am vizitat. Deşi am străbătut aceleaşi drumuri din vara trecută, m-a întâmpinat cu altă înfăţişare: Iarba uscată amestecată cu porţiuni de pietriş şi noroi, ori fâşii maronii de zăpadă, îmi sugerau imaginea unei preafrumoase surprinsă în intimitatea ei, nearanjată şi fără chef de oaspeţi. Ne-a întîmpinat însă cu tot fastul cuvenit anotimpului de îndată ce am pătruns puţin în spaţiul său: coamele acoperite cu iarbă uscată de culoare nisipie erau pictate în mov de brânduşele vesele.

M-am oprit pe o pantă, m-am aşezat şi mi-am lăsat privirea să mângâie crestele din jur. M-a mirat muntele din faţă: arăta ca un tigru; suprafaţa lui nu era nici albă, nici verde, în nici un fel cunoscut; erau porţiuni de zăpadă amestecate cu porţiuni de nezăpadă, ca şi cum muntele nu se decidea cum să fie: ori alb, ori negru. Şi muntele cunoaşte perioade de nehotărâre?, m-am întrebat. Apoi m-am gândit la cum apare el de fiecare dată cu altă înfăţişare, în funcţie de anotimp: e şi cenuşiu, şi verde crud, şi verde verde, e arămiu şi bej, e pur de alb şi lucitor în faţete de cristal. M-am gândit apoi că de câte ori am fost la el, în orice perioadă am nimerit, oricum s-a prezentat, chiar şi nehotărât ca azi, am avut acelaşi sentiment de pace,de bine, de iubire, de divin. Şi azi am înţeles că nimic şi nimeni, oriunde s-ar situa pe scara evoluţiei, nu rămâne neclintit, ci se schimbă, se transformă, cunoaşte perioade de limpezime şi puritate, dar şi perioade de incert şi nehotărâre şi că niciodată, cât va exista nu va fi altfel.

 Esenţa nu constă în înfăţişări. Muntele de azi este tot ce mă face să simt datorită lui şi nu din ceea ce ating ochii mei prin anotimpuri.