În fiecare parcurs al vieţii există anumite momente când ajungi la un capăt unde eşti obligat să faci o haltă şi în funcţie de ceea ce are de spus şi destinul porneşti mai departe pe o cale sau alta.
Aceste staţii terminus sunt adevărate mesaje directe pline de semnificaţii care îţi transmit personal ceea ce trebuie să ştii în acel moment.
A văzut mult albastru lăţindu-se pe parbriz şi a înţeles că avea să urmeze impactul...a închis ochii şi s-a lăsat în voia clipei; buşitura a fost violentă iar zgomotul puternic, înfundat i-a pătruns în intimitatea auzului, urmând să reapară peste mai multe ore, când atmosfera din jur se va fi potolit. Atunci însă, a redeschis ochii, a perceput atmosfera stranie din interiorul maşinii, şi-a desfăcut centura şi a ieşit. Se gândea că vedea pentru prima dată airbagurile desfăcute. A ieşit şi a privit ochii aceia care se uitau fix la ea. a ridicat mâinile a mirare, a întrebare: Ce e asta? spunea trupul său adresându-se direct vieţii. A urmat momentul când a înţeles că pericolul nu a trecut definitiv şi că putea să urmeze explozia maşinii, atunci s-a întors la volan, a scos cheia, a luat geanta, a închis frumos uşile şi s-a întors iar spre lume, spre viaţă. Simţea cum un firicel cald se prelinge de la baza nasului îmspre pământ, apoi a început să curgă mai puternic şi a simţit în gură şuvoiul cald cu gust metalic care, precum o sursă din sine se întorcea la sine şi spre pământ.
S-a lăsat ghidată de oamenii care au apărut de nicăieri, s-a lăsat îndrumată, purtată, măsurată, monitorizată.
Era acolo, prezentă, dădea telefoanele urgente, trecea rapid prin minte deciziile necesare pentru a pune în ordine ceea ce ar fi putut fi afectat de incidentul produs şi în plan secund primea mesajele ce îi erau destinate.
În acea zi, cea mai aglomerată în mod obişnuit din săptămână, a petrecut şase ore aşteptând prin spital, pe la poliţie, prin cu totul alte locuri decât cele care îi necesitau prezenţa şi a văzut cum totul continuă la fel şi fără ea. A văzut că poate trăi şase ore în afara iureşului cotidian.
A urmat apoi mesajul că iată, timp de atâtea ore, a primit căldură, afecţiune şi atenţie din partea unor oameni străini, pe care îi vedea prima dată sau pe care îi ajutase la rândul său mai demult, în schimb nimeni din familie nu era acolo. S-a văzut singură dintr-o parte, dar înconjurată de multă afecţiune din altă direcţie. Atunci a înţeles că e important să fii prezent în viaţa celorlalţi la nevoie; că e important să fii acolo, lângă ei, să le vorbeşti, să le zâmbeşti, să îi susţii, atunci când contează pentru ei. Mai ales, a înţeles că dacă un job, oricare ar fi el, te împiedică să fii lângă cineva apropiat în caz de accident, atunci e ceva în neregulă cu modul tău de a te raporta la viaţă.
A întâlnit oameni care îşi fac treaba cu inima şi oameni care sunt plictisiţi de ceea ce fac, sau neimplicaţi, absenţi din meseria lor şi a trăit simultan sentimentul contradictoriu al recunoştinţei şi al indignării.
A asistat în direct la o mică parte a regiei divine şi s-a cutremurat când a înţeles câte ceva din mecanismele sale. Tocmai de aceea şi-a promis să ia aminte la toate mesajele trimise, pentru că erau de o mare importanţă în viaţa sa. Dar a simţit şi o imensă recunoştinţă şi gratitudine pentru acea zi. Atunci, în acea seară, înainte să adoarmă şi-a văzut din nou îngerul şi a simţit iubirea sa minunată.
Cel mai puternic din toate a fost mesajul, încetineşte ritmul, trăieşte viaţa ta, pentru numele lui Dumnezeu, ieşi din malaxorul constrângerilor autoimpuse, învaţă o dată pentru totdeauna să te respecţi, să te relaxezi, să pui limite. Întoarce-te la tine, nu te mai împotrivi ţie-ţi!
Ploua... plouase şi atunci şi continua să plouă în zilele ce au venit apoi... În dimineaţa imediat următoare a avut sentimentul puternic al mirosului vieţii pe care îl ignorase până atunci; cum anumite urgenţe administrative au forţat-o să iasă din casă dis de dimineaţă, în timp ce mergea pe trotuare a inspirat rând pe rând mirosurile oraşului trezit: aroma cafelei de lângă unele chioşcuri, miresmele florilor de martie de la tarabe, fumul de eşapament al maşinilor şoselei, şi mai ales respiraţia însăşi a ploii şi a pământului.
Mirosea a viaţă pe Pământ, era din nou prima zi de viaţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu