Sunt acele întâlniri fără de noi când ne regăsim în nemurirea pe care am făurit-o cândva împreună. Noi ne-am întâlnit repetat astfel, am parcurs deja toți pașii în sensul lui UNU, ne-am cunoscut deja esența.
Sunt apoi întâlnirile dintre cei care ființăm, cu rolurile și hainele noastre, cu amintirile de acum, și retragerile repetate în cochilie, noi cei care ne-am întrupat cu chip și sentimente.
Balans e fiecare din întâlnirile noastre, un balans în sens unic adeseori: vii tu spre mine și eu mă retrag, vin eu spre tine și tu faci un pas înapoi. Foarte rar am mers înapoi simultan și încă trăim din apropierea sincronă de dinainte de amintire.
Undeva, în ochiul de stea, o voce ne șoptește în auzul din inimă: du-te fără tine pe acest drum! Când șoaptele acestea se fac înțeles, îmi reamintesc că nu sunt nimic din toate câte sunt, că sunt tot ce există dintotdeauna și pentru totdeauna.
Atunci mă așez pe genunchii galactici și implor zările să te ridici dincolo de părere... atunci știu cine ești, ce ești și mă așez cuminte în fața blocului de marmură ce mi te arăți și mă rog să te naști, ca-ntr-un reamintit perpetuu travaliu prometeic: Ridică-te și mergi, iubire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu