Era deja un timp de când nu mai foloseam cuvintele de alint ale iubirii la adresa acelui om...Am traversat deșerturi întregi până când mi-au înverzit iar crengile sufletului... dar iată că se întâmpla ceva ciudat: ceva din mine se sfia să spună cuvintele iubirii, ca și cum ele ar fi fost ale aceluia, ale iubirii trecute. Cu un soi de loialitate vetustă am inventat cuvinte noi de iubire...
***
Apoi altceva din mine m-a întrebat: când ești sinceră, când iubești de fapt? Și ce se întâmplă cu tot ce simți și afirmi la un moment dat? Cum poți iubi și apoi nu? E ceva ce are sfârșit?
A trecut destul timp în care simțeam o vină față de iubire... apoi mi-am spus că de fapt, iubeam mereu, încontinuu și găsisem o constantă: iubeam partea de Dumnezeu din celălalt, punctul unde ne întâlneam...
După alt timp lucrul ăsta, faptul că iubirea putea să plece, nu m-a mai făcut să mă simt ciudat: iubirea a fost atât timp cât a avut viață și am învățat să accept că poate pleca și veni după un algoritm pe care încă nu îl știam...nostim era că de fiecare dată, înainte ca iubirea și cu mine să ne întâlnim, îmi pregăteam sufletul să o primească.
***
A venit un alt timp în care am învățat să eliberez, să iert și să însoțesc o vreme cu gânduri bune drumurile noastre separate.
Deunăzi mi s-a întâmplat să am imaginea fără chip a unui bărbat; am știut apoi că era bărbatul dinăuntrul meu...o înțelegere anume, ca un acord s-a produs în spațiul de dincolo de vizibil; era ca și cum bărbatul pe care îl port în mine s-a întâlnit cu femeia pe care o porți în tine, și s-au acceptat în recunoaștere...
Amândoi știm acum de această întâlnire din invizibilul percepției evidente...amândoi suntem pregătiți să o aducem în vizibil și să o trăim mundan. Amândoi știm că ne-am iubit și atunci când am arătat iubirea noastră altcuiva, indiferent dacă acela a primit-o sau nu.
Iubirea rămâne la fel de genuină, de evidentă ca respirația noastră: unică și vitală, neștirbită, perpetuă.
am făcut amândoi pace cu celălalt din noi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu