Când mă refer la o anume stare mă gândesc la acele momente când e ca și cum stai în fața unei uși pe care trebuie doar să o deschizi și totuși, deși ai cheia sau știi că e descuiată, rămâi acolo, în prag așteptând ceva: poate aștepți să dispară teama de ceea ce vei descoperi dincolo de acea ușă, poate un semn din partea cealaltă care să îți arate încurajare, poate îți iei timpul ca să lași să se scurgă imensa greutate pe care o simți în corp și care te împiedică să faci gestul decisiv, gestul care te duce dintr-o parte în alta a pragului.
***
Sunt situații când rămâi neclintit în viață, ca în fața unui prag și nu ai forța să faci pasul; te simți cumva suspendat și de cele mai multe ori așa este și doar atât poți să faci: să stai și să lași să treacă o vreme până când îți devine clar ce cale vei urma. Așa se întâmplă la orice trecere dinspre un aici înspre un acolo sau invers și pentru oamenii obișnuiți să facă mereu câte ceva, această etapă e văzută ca o provocare de a face ceva.
Mărturisesc că nu am stat niciodată cu adevărat în această etapă, să o las să dispară singură ci am provocat o mulțime de situații care, de cele mai multe ori mi-au adus și mai multă agitație, tumult, presiune.
Există această anume stare chiar și în conversație când crezi că ceea ce vrei să spui la un moment dat nu poate prinde formă și stai așa, simțind cum vorbele sunt ca înaintea pragului dar nu pot trece în grai pentru că te temi că forma în care se înșiruie poate crea disconfort sau poate răni, sau nu știi ce reacție vor stârni, sau ești încă tulbure în privința intenției a ceea ce ai vrea să zici.
Unii oameni spun că indiferent ce se întâmplă este mai bine să comunici, să fii activ, să faci gesturi, să treci peste greutatea înfăptuirii acțiunii în sine; alții zic să stai și doar să observi acea stare, să o lași să se dilueze, să dispară singură.
Până una alta, azi e început de week end și e una din acele anume stări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu