Nu știu cum ajunsesem pe acea margine de drum; în fața mea se afla întinderea albastră a cerului iar în jos apa care curgea repede. Stăteam de o vreme acolo privind în față și înțelegeam că nu mai aveam prea mult de stat; ori aveam să fac drumul înapoi, ori aveam să încerc saltul. Știam că nu sunt deloc o bună înotătoare și că orice continuare fericită a saltului avea să fie rezultatul unui miracol; știam că ar fi fost necesar să fi ajuns în acel punct în care să simt că totul, absolut totul nu ar mai fi contat: nu aș mai fi avut nimic de pierdut și nici nimic de așteptat. Drumul înapoi era la fel de prăfuit cum îl știam, avea aceleași onduleuri și întreruperi, aceleași meandre familiare, aceeași platitudine...
Priveam zarea și priveam hăul; să continui ar fi însemnat să accept saltul, să mi-l asum cu tot ceea ce presupunea el: încă un eșec sau o frumoasă continuare în necunoscut. În față ar fi fost deopotrivă intrarea într-o altă lume, oricare va fi fost ea, dar și eventualitatea zdrobirii de vreuna din stânci. M-am gândit apoi și la cum ar fi fost mai potrivit să sar ca să minimizez rănile. Stând acolo, pe acea margine am înțeles brusc că deși erau trei variante, așa cum eram în acel moment nu puteam accepta decât două dintre ele: să aștept încă o vreme sau să fac saltul în gol.
***
Saltul îmi părea dureros de atrăgător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu