„ Închid ochii şi pleoapele grele cern un întuneric de nepătruns peste lumina ce până mai adineauri mă inunda. Acum mă cufund adânc şi poate somnolent în acea magie a negrului abisal. Deodată o luminiţă mică, pâlpâind apare undeva, departe de imaginaţie şi dorinţa mea reuşeşte să o convingă să se apropie. Iar când ajunge cam de mărimea unui reflector se opreşte şi îşi îndreaptă razele către o claie argintie de păr creţ şi lung, care, incredibil împodobeşte capul unui bărbat. Şi bărbatul acesta, semenul meu a reuşit să mă elibereze de unele umbre ce mă bântuiau adeseori. Să-mi deschidă larg ochii , închişi, către marele şi teribilul univers din mine. Să mă înveţe că nu e nici un păcat dacă nu eşti primul (primul poate fi oricine şi oricând vine cineva din urmă şi te şi întrece), că nu-i nici un păcat dacă ai clipa sau ziua ta de nebunie –nimeni nu te va condamna pentru asta-, că totul este să reuşeşti să-ţi umpli timpul şi locul şi astfel vei creşte oricât vei dori de înalt, că nu vei fi un nima pe pământ dacă vei şti să gândeşti în aceeaşi măsură aproape şi departe de tine. Şi mi-a mai vorbit despre animale care nu sunt niciodată mândre de victoriile lor, nu au pic de orgoliu şi nu înnumără nici un membru umilit.
Am învăţat să cânt despre mine însămi şi am simţit că nimeni în Univers nu te umileşte dacă nu te umileşti tu.
Şi am simţit ce înseamnă muzica ce izvorăşte din fiecare fibră a ta şi tresaltă în tine concomitent cu cea percepută auditiv.
Am învăţat că eu pentru mine sunt idolul meu şi că nu trebuie niciodată să mă trădez sau să-mi pierd demnitatea şi că dacă totuşi va trebui să lupt, niciodată să nu mă îndrept aiurea pentru că mă voi obosi în zadar: să lupt doar cu inerţia mea, cu nepăsarea şi suspiciunea – şi voi reuşi. Acum cred în asta şi e minunat atâta timp cât voi reuşi să-mi păstrez această credinţă.
Am înţeles ce miracol poate săvârşi un singur om atunci când chiar şi pentru o fărâmă de timp îşi dăruieşte o parte din sufletul şi din credinţa sa celor din jur.
Şi când voi deschide ochii larg, imenşi astfel încât să pot cuprinde totul cu o privire, tot ce mă înconjoară şi tot ce mă alcătuieşte, nu-mi va mai fi frică de mine sau de ceilalţi; nu mă voi mai simţi complexată de nici o neputinţă de a mea. Şi chiar atunci când voi greşi iar ceilalţi mă vor privi cu reproş sau cu milă, îi voi privi cu căldură şi voi spune că niciodată nu mâncăm o portocală cu coajă cu tot, aşa că întotdeauna şi mai ales în împrejurări limită, nu ar trebui să ne lăsăm furaţi de formă dacă nu vrem să ne scape miezul. „
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu