La un moment dat în viață, ceva din tine se oprește de la sine; simți cum se opresc motoare interne, cum se domolesc curenți de avânt, cum unele dorințe devin unduitoare și se așterne o anume pace, o anume tăcere pe dinăuntrul tău. Este de fapt perioada în care, orice grădinar care a depus eforturile necesare așteaptă ca natura să își facă lucrarea ei. Există un timp în care faci tot ce ține de tine și există un timp în care aparent nu ești chemat să mai faci ceva, când e necesar doar să te desprinzi și să aștepți ca mlădițele să prindă rod, să se coacă tot ce ai semănat, ai lucrat, ai udat și ai îngrijit.
Sunt unele timpuri de lucru și altele de așteptare. Uneori îi spui Vieții: e vremea să mă opresc, nu mai pot face altceva, am făcut ce a fost necesar, dacă a fost cu folos, dacă am cultivat un rod bun, perioada aceasta va confirma.
Sunt anumite etape din viață când primești în mod egal orice trăiești, în care dai spațiu și timp spațiului și timpului; le permiți să treacă prin tine și asiști la această întâlnire, la acest dialog: nu mai vrei ca lucrurile să fie într-un anume fel, nici nu mai visezi la dorința ta cea mai dragă. e ca și cum pentru o vreme îți iei liber și pleci în concediu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu