Miracolul

Fiecare om de pe lume are un geamăn în ceea ce reprezintă apariţia sa pământeană. Nu e vorba despre fraţii gemeni, ci despre oameni care pot să nu semene fizic, care pot trăi la distanţă dar care poartă acelaşi gen de informaţii iniţiale şi au ca drum de parcurs pe lume oglinda celuilalt. 

Cred că în timpul vieţii noastre fiecare dintre noi ne întâlnim cu aceşti dublii ai noştri, dar e posibil ca din cauza lipsei de deschidere a inimii şi minţii să ratăm adevărata semnificaţie a acestor intersectări.

Când nu ai nici o şansă normală să îţi întâlneşti în practică dublura,  apare sub forma unui accident ce are loc în afara obişnuitului dar simţi că trebuia să se întâmple. Eşti conştient mai întâi de protecţia divină, apoi, dacă îţi doreşti şi ai deschiderea necesară  ţi se permite să vezi câte ceva şi din regia celestă care a făcut posibilă întâlnirea. 

Atunci primeşti răspunsurile pe care le aşteptai; atunci pătrund în tine certitudinile necesare, atunci simţi cum rădăcinile îţi cresc puternice şi te centrează; ce e mai fascinant e că începi să vezi dincolo de aparenţa oamenilor. Uneori oamenii îşi pun feţe pe obraji, care maschează chipul sufletului şi oscilezi în trăiri contradictorii urmărind fiecare fizionomie. În prezenţa miracolului însă feţele de împrumut, cele fabricate din cuvinte, sau grimase, ori sugestii dispar; în preajma miracolului oamenii apar nuzi, apar doar cu chipul lor din inimă şi atunci îi cunoşti cu adevărat. În prezenţa miracolului oamenii care nu îţi sunt potriviţi simt că sunt demascaţi şi se retrag dacă nu se suportă aşa cum sunt; în preajma ta ei  îţi simt de asemenea determinarea şi transformarea; pentru că un miracol te împlineşte, te transformă în ceea ce eşti menit să fii, în timpul  unui miracol devii rotund în tine însuţi.

Simplul fapt că îţi întâlneşti dublul te reorientează spre tine; nu mai ai aşteptări inutile de la ceilalţi, începi să te simţi incomod în prezenţa celor care nu sunt oneşti cu tine şi obţii puterea să ieşi din raza lor de influenţă, îţi place de tine exact aşa cum eşti, chiar dacă înainte erai profund nemulţumit de fizicul tău, sau de conduită, ori de modul cum comunicai. Îţi înţelegi clar nevoile şi ţi le urmezi într-un fel limpede, fără echivocuri. 

În întâlnirea cu  dublul tău cuvintele  venite între voi sunt de altundeva;  nu sunt nicidecum dialoguri de circumstanţă, ori de politeţe. Cuvintele care existau de dinainte prin ele însele apar singure şi nu poţi decât să le asişti senin venirea pe lume. Înţelegi că niciodată nu ai vorbit astfel cu cineva de prima dată şi mai ales că niciodată nu ţi-a fost atât de uşor să fii tu însuţi. Miracolul unei astfel de întâlniri constă în a te accepta deplin şi în a te cunoaşte fără vălurile înşelătoare întinse de gânduri ori de uzanţe. Atunci eşti TU şi TU de adevăratelea.

Şi cel mai frumos este faptul că între tine şi dublul tău nu poate exista nimic fals, ori înşelător; nu poţi să îl judeci, nici să îl învinovăţeşti, îl înţelegi cum poate nu se înţelege el singur şi vii în întâmpinarea sa; apare atunci tot ce e mai bun şi frumos în tine.

Când ne naştem pe lume avem dorul după frumuseţea, puritatea şi seninul lumii din care venim; de aceea, de multe ori viaţa de pe Pământ ni se pare greu de suportat şi uneori a fi printre oameni e un adevărat chin de care numai invocarea îngerului ne mai  scapă. 

 Când trăieşti conştient miracolul în viaţa ta, renaşti din nou pe lume, însă de data asta cu alte puteri: devii tu însuţi ca un înger pentru oamenii ce trăiesc chinul vieţii de pe Pământ.

O altfel de privire-43- Pasărea măiastră

Într-o zi, Pasărea Măiastră s-a apropiat de sufletul său. Îşi anunţase prezenţa printr-o anume linişte care se instalase în jurul fiinţei sale eterice. O percepea şi se mira cum se alungeau de jur împrejurul său cercuri de pauze, cercuri concentrice de "Pass".  A intrat şi mai bine în interiorul cercurilor, s-a aşezat pe punctul de mijloc şi a scris: " Se anunţă o zi faină :)". 

***

Pasărea măiastră nu putea fi decât albastră şi aşa i-a şi apărut fizic. Era un albastru frumos, cu care s-ar fi împodobit  în zilele de sărbătoare.  Avea de toate: diademă perlată, pene în cuvinte şi mai ales de şapte ori câte şapte ochi. I s-a aşezat timp de o zbatere pe sânul drept, pe ambii genunchi şi apoi şi-a luat zborul tatuându-i  cu un vârf de  pană un semn  pe locul intrării vieţii în fiinţă. 

***

A ştiut că au fost alături o vreme şi preţ de câteva zile a trăit o bucurie nepământeană. A simţit recunoştinţă şi putere, uimire şi calm. A păşit încet pe culoarul ce i s-a deschis în acel moment şi care avea la intrare semnul străvechi... continua să îl parcurgă şi acum, chiar dacă nu era întotdeauna de faţă. Cu fiecare pas o pană-cuvânt se lăsa pe pleoape şi pe gene şi pe buze...cu fiecare pas, un ochi albastru privea la viaţă. 

A cunoscut pasărea măiastră într-o clipă de magic albastru şi totul i s-a schimbat.

EA...

Ea este o lumină pe calea celor  care o  cunosc.
Ea vindecă adeseori cu o mângâiere sau cu un sărut, cu o îmbrăţişare alungă frigul şi frica.
Ea aşteaptă şi zâmbeşte, înţelege ...
Ea ştie când nimic nu se mai poate schimba dar, pe de altă parte Ea ştie când nu e momentul de stat, când e vremea acţiunii.
Ea îşi trimite gândul oriunde în lumea asta şi în oricare alta pentru a însenina clipa celor pe care îi iubeşte.
Ea aduce frumosul şi pacea, ea face hăinuţe şi  lucruri colorate, ea pregăteşte hrana şi alungă praful.
Ea poartă un sunet de clopoţel în inimă şi un cântec de ghiocel cristalin în păr.
Ea ţese fire invizibile de borangic stelar cu care îşi acoperă copiii, şi iubitul, şi cuibul pentru a fi protejaţi de crivăţ.
Ea îşi pune hainele cernite şi se face albă când e vremea iernii sale.
Ea înfloreşte şi face rod dacă primeşte lumină şi căldură.
Ea ştie să transforme, să preschimbe, să alunge, să bucure, să înnobileze, să înveţe, să aducă, să dăruiască.
Ea este femeie. AVE  EA! 

Gândul de week-end-71

 În primul rând, Dumnezeu îţi vorbeşte prin tine; dacă vrei cu adevărat să Îl auzi, învaţă să te asculţi.

O altfel de privire-42-Prima zi după...

În fiecare parcurs al vieţii există anumite momente când ajungi la un capăt unde eşti obligat să faci o haltă şi în funcţie de ceea ce are de spus şi destinul porneşti mai departe pe o cale sau alta.

Aceste staţii terminus sunt adevărate mesaje directe pline de semnificaţii care îţi transmit personal ceea ce trebuie să ştii în acel moment. 

A văzut mult albastru lăţindu-se pe parbriz şi a înţeles că avea să urmeze impactul...a închis ochii şi s-a lăsat în voia clipei; buşitura a fost violentă iar zgomotul puternic, înfundat i-a pătruns în intimitatea auzului, urmând să reapară peste mai multe ore, când atmosfera din jur se va fi potolit. Atunci însă, a redeschis ochii, a perceput atmosfera stranie din interiorul maşinii, şi-a desfăcut centura şi a ieşit. Se gândea că vedea pentru prima dată airbagurile desfăcute. A ieşit şi a privit ochii aceia care se uitau fix la ea. a ridicat mâinile a mirare, a întrebare: Ce e asta? spunea trupul său adresându-se direct vieţii. A urmat momentul când a înţeles că pericolul nu a trecut definitiv şi că putea să  urmeze explozia maşinii, atunci s-a întors la volan, a scos cheia, a luat geanta, a închis frumos uşile şi s-a întors iar spre lume, spre viaţă. Simţea cum un firicel cald se prelinge de la baza nasului îmspre pământ, apoi a început să curgă mai puternic şi a simţit în gură şuvoiul cald cu gust metalic  care, precum o sursă din sine se întorcea la sine şi spre pământ. 

S-a lăsat ghidată de oamenii care au apărut de nicăieri, s-a lăsat îndrumată, purtată, măsurată, monitorizată. 

Era acolo, prezentă, dădea telefoanele urgente, trecea rapid prin minte deciziile necesare pentru a pune în ordine ceea ce ar fi putut   fi afectat de incidentul produs şi în plan secund primea mesajele ce îi erau destinate.

În acea zi, cea mai aglomerată în mod obişnuit din săptămână, a petrecut şase ore aşteptând prin spital, pe la poliţie, prin cu totul alte locuri decât cele care îi necesitau prezenţa şi a văzut cum totul continuă la fel şi  fără ea. A văzut că poate trăi şase ore în afara iureşului cotidian.

A urmat apoi mesajul că iată, timp de atâtea ore, a primit căldură, afecţiune şi atenţie din partea unor  oameni străini, pe care îi vedea prima dată sau pe care îi ajutase la rândul său mai demult, în schimb nimeni din familie nu era acolo. S-a văzut singură dintr-o parte, dar înconjurată de multă afecţiune din altă direcţie. Atunci a înţeles că e important să fii prezent în viaţa celorlalţi la nevoie; că e important să fii acolo, lângă ei, să le vorbeşti, să le zâmbeşti, să îi susţii, atunci când contează  pentru ei. Mai ales, a înţeles că dacă un job, oricare ar fi el, te împiedică să fii lângă cineva apropiat în caz de accident, atunci e ceva în neregulă cu modul tău de a te raporta la viaţă.

A întâlnit oameni care îşi fac treaba cu inima şi oameni care sunt plictisiţi de ceea ce fac, sau neimplicaţi, absenţi din meseria lor şi a trăit simultan  sentimentul contradictoriu al recunoştinţei şi al indignării.

A asistat în direct la o mică parte a regiei divine şi s-a cutremurat când a înţeles câte ceva din mecanismele sale. Tocmai de aceea şi-a promis să ia aminte la toate mesajele trimise, pentru că erau de o mare importanţă în viaţa sa. Dar a simţit şi o imensă recunoştinţă şi gratitudine pentru acea zi. Atunci, în acea seară, înainte să adoarmă şi-a văzut din nou îngerul şi a simţit iubirea sa minunată.

Cel mai puternic din toate a fost mesajul, încetineşte ritmul, trăieşte viaţa ta, pentru numele lui  Dumnezeu, ieşi din malaxorul constrângerilor autoimpuse, învaţă o dată pentru totdeauna să te respecţi, să te relaxezi, să pui limite. Întoarce-te la tine, nu te mai împotrivi ţie-ţi! 

Ploua... plouase şi atunci şi continua să plouă în zilele ce au venit apoi... În dimineaţa imediat următoare a avut sentimentul puternic al mirosului vieţii pe care îl ignorase până atunci; cum anumite urgenţe administrative au forţat-o să iasă din casă dis de dimineaţă, în timp ce mergea pe trotuare a inspirat rând pe rând mirosurile oraşului trezit: aroma cafelei de lângă unele chioşcuri, miresmele florilor de martie de la tarabe, fumul de eşapament al maşinilor şoselei, şi mai ales respiraţia însăşi a ploii şi a pământului. 

Mirosea a viaţă pe Pământ, era din nou  prima zi de  viaţă... 

O altfel de privire- 41- Încercările

Mă aflu în tunelul încercărilor...

 Înţelesesem de ceva timp că în vremurile noastre, este firesc ca şi încercările să îmbrace alte forme: este desuet să treci printre ghioage, saci cu nisip, topoare, ghilotine. Nu mai este deloc interesant şi nici onorabil; de la Hercule încoace, încercările, deşi în esenţă aceleaşi, au luat forma vremurilor. Prin urmare, în actualitatea   orientată spre spiritual şi probele sunt preponderent spirituale. 

Ne luptăm cu greutatea îndoielilor asupra făpturii noastre, trecem prin tăişul gândurilor sumbre, ne strecurăm printre iuţimea loviturilor fricii ... Parcursul e obligatoriu: trecem dincolo sau eşuăm însă ne regăsim tot în acelaşi loc  până ieşim învingători.

Cum spuneam,  mă aflu în tunelul încercărilor şi ştiu că îl voi străbate în întregime mai devreme sau mai târziu. Ştiu că pe porţiunea asta nu mai e timp de contemplare, nu mai e vreme de reverie; este momentul atenţiei concentrate şi al acţiunii.

Este greu mai ales să rămân în mişcare, să continui din moment ce greutăţile mi se aşază în picioare îmbiindu-mă să mă opresc, să şed. 

Şi atunci mă inspir  din primăvara ce creşte...din flori, din muguri şi din  gâze care înaintează  în tăcere şi ştiu că asta e calea. 

Gândul de week-end-70

              Când vei înceta să de îndoieşti de tine, nu te vei mai îndoi de oricare alt om.

Fericirea...

La un moment dat avea să se întâmple şi lucrul acela care îi producea acum atâta angoasă. Trăia pentru prima dată în mod conştient acea stare şi nu ştia cum să o suporte. Dacă i s-ar fi spus altă dată că fericirea este un sentiment greu de suportat i-ar fi râs în nas aceluia care ar fi afirmat aşa ceva, dar acum, pentru prima dată înţelese că până şi fericirea se învaţă a fi trăită. 

Trecuse prin atâtea dificultăţi, prin atâtea tensiuni şi dureri, ajunsese să găsească metode să le suporte şi să le depăşească, încât fericirea îi părea acum nefirească. Nu ştia cum să o trăiască, cum să se poarte normal  în preajma ei. 

Înţelese că e la fel de greu ca atunci când se învăţase cu nefericirea, că e nevoie de un drum de adaptare dar în sens invers şi că mai ales e nevoie să accepte fericirea ca pe ceva cotidian şi că sentimentul de vină nu are rost;  "nu e nici o vină să fii fericit între atâţia oameni nefericiţi", îi spuse un gând, "este ca şi cum un alpinist ar fi stânjenit că a ajuns în vârf după ce a parcurs un drum dificil, sau ca şi cum soarele ar fi stânjenit că ia locul nopţii". 

Înţelese că asta e realitatea: era analfabet în fericire şi că nu erau prea mulţi cunoscători în jurul său care să îi predea acest fel de scriere. Decise atunci că e momentul să lase fericirea să facă parte din existenţa sa, că  are sufletul pregătit deja să o poarte dar că mai e nevoie ca şi mintea să o accepte în cotidian ca pe firescul spălării  pe dinţi, sau ca firescul zâmbetului  unui copil la gâdilatul uşor al unui fulg. 

Abia atunci, gândindu-se la cât de dificil îi părea să trăiască fericirea înţelese cât de imensă nevoie avusese de ea şi că de fapt doar omul o asociază cu vinovăţia pe  când întreaga creaţie trăieşte armonia ei perpetuu. 

FERICIREA este cea din care am fost creaţi, nu putem să o refuzăm fără să ne refuzăm pe noi înşine şi însăşi viaţa noastră. 

Gândul de week-end-69

La atâtea bucurii şi cunoaştere ajungem, câtă curăţenie în noi putem face.

Miercurea fără cuvinte-25

pe o rază...

Călătoria umbrei…

S-a aşezat astfel încât să aibă în faţă tot peisajul. Şi-a liniştit fiinţa şi şi-a umplut lumina ochilor de lumina reflectată de câmpul alb lucind în soare. Tocmai ninsese şi totul era de un alb strălucitor magic. Privea umbra copacilor şi deodată s-a oprit încercând să prindă un gând. Vedea umbra, simţea soarele în spate şi văzu aproape fizic cum pe albul imaculat umbra se mişcă,  face un traseu neregulat într-o mişcare uşoară, continuă. Brusc, ochii minţii au pierdut pata de culoare şi a rămas doar câmpul şi copacii peste tot. S-a ridicat şi a început să o caute : umbra dispăruse pur şi simplu. A privit  copacii, câmpul şi soarele deasupra… era fix deasupra, lumina sa cădea perpendicular pe câmp.  A fost cât o răsuflare, cât o bătaie mai lungă de inimă şi apoi, timid umbra a reapărut, dar de partea cealaltă. Venea de parcă ăsta îi fusese tot drumul : până la obiectul pe care îl reflecta şi apoi dincolo …umbra nu poate merge unde vrea, e ca un pendul care face o cursă limitată, a cărei distanţă maximă e dată de înălţimea obiectului. Cu cât e mai înalt un lucru, cu atât umbra sa poate spera să facă un drum mai lung în lateral ; până la urmă însă orice umbră e forţată să dispară şi să pornească în cealaltă parte…

Privea la călătoria umbrei … se gândea că ea exista doar atâta timp cât exista şi obiectul dar  se gândea şi că umbra fără lumină nu ar exista şi că ea era de fapt un alt produs al luminii…

Privea călătoria umbrei şi se gândea la punctul acela de amiază, la miez de zi, când era doar lumina peste tot şi la întinderea strălucitoare.

Cândva, demult, un om învăţat, Eratostene,  descoperea într-o scriere că pe 21 iunie, umbrele coloanelor sau ale unui băţ infipt în pământ dispar la amiază la Siena…Eratostene a calculat apoi, pornind de la acea insemnare, circumferinţa Pământului.

Stătea, privea umbrele călătorind pe întinderea din faţă şi se gândea la umbrele oamenilor ; se gândea la amiaza când umbrele oamenilor, în viaţă fiind ei, dispar pentru o clipă şi atunci oamenii le privesc direct, şi le văd cum se reflectă în ei înşişi. După acea amiază,  după acel punct zero, umbrele, pleacă în celălalt sens, distanţându-se tot mai mult, până când lumina dispare alungată de noapte.

Vine o altă zi, când umbra îşi începe iar călătoria sa de la cel mai îndepărtat punct înapoi, spre obiectul pe care îl reflectă, pentru ca la o altă amiază să se identifice, să dispară şi să plece apoi, în sens invers.

I se păru amuzant gândul că miezul unei zile ar putea fi asemănător cu miezul unei vieţi. 

de la Galatheea...

La un moment dat, aerul dintre noi s-a schimbat… s-a umplut de flori de cireş ori anemone,  s-a făcut uşor şi blând. La un moment dat am simţit împreună pacea şi un zâmbet însorit ne-a unit în colţurile sale. La un moment dat am avut aceeaşi lucire frumoasă în ochi… La un moment dat am trăit aceeaşi clipă unică. 

Gândul de week-end-68

Trecerea la o nouă etapă de evoluţie din viaţa personală este pregătită de un alt fel de întrebări la care căutăm răspuns.

Miercurea fără cuvinte- 24

Valuri... de zăpadă

Umbra

M-am văzut deodată şi m-am apropiat mai mult de mine, cu ochi atenţi.

 Mă priveam la rându-mi cum mă apropii şi aşteptam. Aveam încredere şi eram în linişte...Îmi plăcea acea apropiere. 

Am văzut încurajarea din privire şi m-am apropiat tot mai mult. Apoi m-am aşezat uşurel continuînd să mă privesc.

Am văzut cum m-am aşezat în faţa mea şi am privit liniştită acei ochi. 

S-a aşternut liniştea peste mine, între mine şi mine...s-a făcut pace. 

Priveam acei ochi care scormoneau tot mai adânc în sufletul meu şi nu mă puteam desprinde din acea privire. Simţeam că avea să se întâmple ceva magic.

Ştiam că eram pregătită şi mi-am cerut să mă arăt cu toate chipurile, să apară sub privirea mea toate măştile.

Am simţit chemarea şi am lăsat să ies la lumină pe deplin.

Mă uitam la mine şi în timp ce priveam chipul cunoscut au început să apară mai multe umbre ce se reflectau din diferite unghiuri. Mă vedeam fizic unică şi în contururi apăreau multe umbre.

Mă lăsam descifrată şi simţeam cum înfloresc ca un evantai ce se desface încet sub ochii misterioşi ai feminităţii însăşi.

Îmi vedeam umbrele, una câte una, le înţelegeam firea. Am văzut apoi cum fiecare umbră avea un alt chip al ei, fizic.

Mă lăsam desluşită şi îmi plăcea această cercetare. Era o armonie cuceritoare în starea aceea. Pentru prima dată, toate umbrele se aliniaseră în echilibru şi simţeam pacea.

Chipurile fizice mă intrigau, am cerut ajutorul ca să le pot desluşi...O mână invizibilă le-a făcut să se apropie rând pe rând, să crească până când au devenit chipurile pe care le ştiam deja: erau chipurile oamenilor din viaţa mea.

Vedeam nedumerirea şi mirarea cum se succed rând pe rând la vederea fiecărei umbre ce ştiam că are un chip în sine. Aşteptam liniştită să înţeleg.

Şi deodată am înţeles: fiecare tensiune din viaţa mea, fiecare om care îmi aducea necazuri sau tristeţi, fiecare durere, ori criză, fiecare eşec, disperare, inerţie, întârziere ori nereuşită  în relaţiile cu ceilalţi nu sunt decât umbrele mele reflectate de ei.

Îmi urmăream atent chipul şi vedeam cum se face lumină, cum încep să înţeleg mai bine. Mi-am lăsat la vedere apoi fiecare umbră.

Cu surprindere am văzut cum fiecare umbră face un pas în faţă şi se lasă dezvăluită: mi-am recunoscut daimonii şi am înţeles că toată viaţa mea pământeană mă luptasem doar cu ei. Mă luptasem doar cu umbrele mele.

Mi-am recunoscut chipul care înţelege un lucru important, mi-am zâmbit şi am aşteptat să trec cât mai multe umbre în revistă. Mă ştiam că nu voi avea răbdarea să le recunosc pe toate, dar atât cât era încă vie dorinţa de a le recunoaşte, m-am asistat senină la această ceremonie.

Îmi priveam umbrele şi în paralel îi vedeam pe oamenii din viaţa mea; atunci am decis să îmi retrag de la fiecare legăturile care otrăvesc; am decis să îmi retrag nemulţumirile faţă de ei, reproşurile pentru ce putea să fie şi nu a fost, frica de puterea lor asupra mea, lipsa transparenţei din relaţiile noastre, tristeţea de la netimpul trăit separat şi multe altele.

Presimţisem cumva acest moment şi mă priveam cum îmi recăpătam puterile împrăştiate prin lume. Îmi eram dragă, aşa, cum mă decisesem să mă reîntregesc şi aşteptam calm să continui.

Ştiam că fac ce trebuie şi pe măsură ce veneau spre mine umbrele şi chipurile oamenilor din viaţa mea când ceream iertare şi mulţumeam, o nouă aripă creştea.

Vedeam cum îmi recăpătam aripile pe care lăsasem să-mi fie tăiate ca să le dau celorlalţi din dorinţa de a îi ajuta;  fusese o generozitate debilă  pe care o cultivasem  şi care acum se transforma.

Îmi recăpătam aripile şi mă pregăteam de zbor... şi deodată au apărut ochiurile de păun ...am zâmbit a înţelegere şi plenitudine. 

Mi-am vozut zâmbetul şi am ştiut că aşa trebuia să fie calea. Mi-am mulţumit şi mi-am zâmbit din nou. Începeam să mă reîntregesc şi era bine.

Priveam la acele pene de păun apărute de prin vreme şi urmăream fascinată cum se transformă sub ochii mei, cum se albesc "mai vârtos decât zăpada" proaspătă şi deodată în faţa mea a rămas un singur alb diafan, un singur daimon curăţat.

"Fiecare dintre noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci". - Vasile Voiculescu